O iubire albastră-violet. Debut.

              Când mi-am dat seama că uşor, uşor încep să devin cunoscut, m-am întors cu spatele la lume, mi-am băgat căştile în urechi şi am dat play: Şi Topârceanu zicea: Nu poţi să faci şi bani şi poezie. / Da' eu nu-l cred, alerg şi încerc de zor / dar uneori parcă alerg în cerc, să mor. / Tre' să schimb ceva, mă simt pe jar / stresat de ceas şi calendar, presat de timp deja, / stând ca pe ghimpi de fapt, / atent sa nu fac mai mult de trei mişcări în doi timpi. / e clar pentru mine că nu halesc faima / mai ales de când ştiu că e ca naiba / să fii cunoscut când n-ai bani. (Cedry2k)

              Apoi m-am trezit brusc că fac parte din lumea literară, fără să bat la uşă şi să întreb, mă primiţi? Fără ca cineva să mă întrebe, nu te supăra, vrei să faci parte din lumea noastră? M-am trezit în lumea literară, mai perplex decât deobicei, neînţelegând nici până azi, de ce dacă ai scos o carte trebuie să faci  îneapărat parte dintr-o lume. Însă, am ştiut din prima clipă că singurul lucru care trebuie să-l fac e să continui să scriu cu acelaşi dezinteres faţă de ceilalţi poeţi. E filmul meu şi cu asta se ocupă scriitori, fac filme pe hârtie. Am publicat pentru că poezia mea trebuia să ajungă la lume, asta am simţit, asta îmi doream, (fără alte considerente) iar altă cale mai bună nici că exista. Ori, ce altceva ai putea spune despre un om care la vârsta de 7 ani îşi petrecea timpul desenând şi scriind propria sa carte de poveşti, iar la 9 ani prima sa poezie. Ce altceva ai putea spune despre un elev de liceu care era interesat parcă doar de poezie, şi mereu retras, singuratic, trist fără să aibe habar ce e aia distracţie.

Citeam poezie modernă, până am descoperit poezia contemporană românească şi am rămas fascinat de libertatea şi originalitatea ei. Scriam la rândul meu, caiete întregi de versuri însă vizibil influenţat de Nichita. Eram conştient de asta aşa încât, încă din liceu am încercat să-mi formez propriul stil. Când terminam un caiet, luam unul nou şi îmi ziceam, gata asta e altă etapă, trebuie să scriu altfel. Şi tot aşa până am ajuns să creez ceva al meu şi pe care nimeni nu mi-l poate lua, ceva autentic. Tot aşa m-am lăsat şi de citit o perioadă, fiind foarte tânăr şi necopt la minte, mă lăsam uşor influenţat.

              La 3 ani când mi s-a tăiat moţul, am ales trei obiecte, un caiet, un pix şi o brăţară de argint. La 5 ani am băut prima dată alcool, la 6 ani am avut prima revelaţie, la 18 ani am fumat pentru prima dată haşiş. Tot atunci am început să am un soi de hobby pe care îl mai practic şi astăzi, şi anume, să ofer poeme la oameni pe stradă, baruri, chestii, diverse locuri. Poeme pe care le scriu atunci pe loc, folosindu-mă de improvizaţie, ştiu că şi Nichita făcea asta. Cred că am dat în jur de o mie, dacă nu şi mai mult. Mai târziu acest gest avea să mă ajute cumva. După ce am terminat liceul am vrut să dau la regie dar n-am mai dat, apoi la grafică dar n-am mai dat, şi multe alte domenii din sfera artistică, am dat în schimb la litere dar n-am intrat. Cum necum am ajuns la filosofie, unde m-am simţit stingher, era şi perioada după moartea mamei peste care nu trecusem şi mă simţeam total rupt de lume, incapabil să port o discuţie. În fine am stat un an acolo, mi-am retras dosarul şi am strigat viva la revolution, cuba libre! Mi-au rămas cunoştinţele adunate despre filosofie, experienţa filosofică a lui Nietzsche cu lumea ca o fantomă care pluteşte şi pe care am avut bucuria de a o trăi pe bune şi cursul lui Liiceanu despre fenomelogia lui Heidegger din anul III, unde mergeam ca auditor şi unde chiar simţeam că fac filosofie. Apoi am dat la Istoria Artei, unde am stat un an, îmi doream să studiez arta contemporană, dar erau prea multe biserici şi evul mediu şi mi-am băgat pula, am început să beau, să fumez, să cunosc oameni, să mă droghez, să pictez, să scriu mai bine, să mă împrietensc cu membrii formaţiei Tragic, să-mi fac cont pe facebook (de care nici nu auzisem), să-i descopăr pe beatnici, să fac muzică şi să-l pun pe Allen Ginsberg pe beat (fascinat de flow-ul cu care îşi recita poemele, ba chiar l-am văzut ca un precursor al hip-hop-ului). 
 
După care, am dat la pictură, unde mi-au spus că „şcoala e şcoală şi arta e artă” şi în final am ajuns la sculptură şi aici am rămăs şi până azi. Aici începe partea interesantă, cu perioada de creştere, experienţă de viaţă şi treaba asta cu publicatul.

              În primul an am ajuns la psihiatrie, de la bal la spital. Exact aşa a fost! Luasem nişte căcaturi de spice-uri de prizat pe care le-am combinat cu alcool. Am leşinat în baie, timpul s-a scurs foarte repede. Când m-am trezit, petrecerea se terminase deja, eu eram praf, le-am zis că vreau să merg acasă dar băieţii de la bar au trimis o ambulanţă, am ajuns la urgenţe la Floreasca, în aceaşi noapte în care murise Păunescu. M-au băgat pe perfuzii, eram în stare să fac orice numai să-mi dea un pix şi să scriu, dar asistentele alea mi le luau pe toate. În final am găsit un marker şi mi-am scris pe corp un poem, le-am zis că fac un happening şi că e o formă de artă dar n-au înţeles şi m-au trimis la Obregia, unde am avut o experienţă foarte mişto şi niste discuţi foarte interesante cu doctorii de acolo, le-am zis că am avut un vis, că am să ajung aici şi am să scriu toţi pereţii ăştia albi cu markerul. Mă întreabă, şi ţi s-a îndeplinit? Nu, că n-am un marker! Se face, dar nu s-a mai făcut. În fine, în perioada asta scriam pe pereţii facultăţii, îmi doream nespus să public şi să fiu recunoscut. Citisem pe net un scurt articol a lui Andrei Ruse despre cum să publici, şi mi se părea că şansele mele sunt foarte mici, aproape că îmi luasem gândul de la asta şi îmi tot închipuiam cum ar fi dacă m-ar descoperi un om şi m-ar ajuta în sensul ăsta, ceea ce avea să se şi întâmple mai târziu (doar, i'm fuckin' dream-maker), şi nu unul, mai mulţi. Unii spun că am fost şi sunt norocos, eu zic doar că am muncit mult şi încă muncesc. În perioada aia apăruse şi Hyperliteratura, un site mişto, care venea cu un aer nou, cu interfaţă de calitate şi multe opurtunităţi. Eu, eram sceptic şi încă sunt, cu site-urile astea de literatură. Însă, am zis hai mă să-mi fac şi eu un cont, sincer mă atrâgea site-ul. Mi-am făcut un cont (unul dintre puţinele lucruri bune pe care le-am făcut) şi am făcut ceva vâlvă pe acolo, (ba chiar ajunsesem editor la un moment dat) până s-a închis comunitatea. Tam-tam! Şi asta a fost şi cu Hypera.

              În anul II, am avut o temă la cursul de Noile Media, să facem un scurt film despre o zi din viaţa noastră, eu am făcut un poem ce pula mea. Asta a ieşit din cele mai rudimentare condiţii:

Alexandru Solomon (pe care îl respect pentru documentarele care le face) mi-a spus că e poezie dar e cam vag, neînţelegând diferenţa dintre documentar şi poezie. Oricum am luat-o de bună, având în vedere natura efemeră a poeziei. Slavă domnului că se termina şcoala şi că nu mai aveam ce draci să-mi fac. Am plecat şi eu ca orice tânăr golan în Vama Veche la Folk You. În gară la plecare, l-am întalnit însăşi pe poetul gării de nord, nu îmi venea să cred că personajul chiar era real. Şi aici începe cu adevărat poezia. Am stat două săptămâni. Prima pe banii mei. A doua tot pe banii mei. Scoşi ghici din ce? Dădeam un poem pe un leu, (vezi Greaca Veche, pag 91.) o fată drăguţa mi-a dat chiar un pachet de ţigări, mai primeam şi mâncare, mai făceam şi artă, colaje, diverse, gen un urs din gunoaie pe care am luat 20 de lei, evident m-am dus instant să-mi iau droguri (cu asta oricum nu era bai). În Vamă am citit pentru prima dată în faţa publicului, un poem pe care l-am scris pentru o fată, publicul era format din fata asta şi nişte băieţi pe care i-am cunoscut acolo şi care făceau muzică. I-am scris un poem şi lui Adrian Despot, cu care m-am trezit stând spate în spate la răsărit. Când i-am dat poemul, Despot a exclamat: ce căcat de poezie mai e şi asta! În fine după două săptămâni de vamă, mă cam săturasem, nu prea mai făceam nici bani plus de asta mă şi îmbolnăvisem de pneumonie şi nu mai puteam lucra. Eram praf, prăjit, copilul mării. Îmi pierdusem telefonul dar cum necum reuşisem să fac rost de numerele de telefon a alor mei. I-am sunat să vină să mă ia. Ştiam ce mă aşteaptă, eu arătam ca dracu, nu mai aveam un leu şi mai mă şi îmbolnăvisem. Mi-au spus că ajung la 12. Mi-am strâns cortul frumos şi m-am dus să-i aştept în staţie. Ştiam că trebuie să vină cu maşina lui unchimiu, dar se făcuse aproape 15 şi ei nu ajunseseră. De ce?! Păi uite de ce:

Pipi de sfinţi

Şi totuşi ce bine că am plecat -

acum că mă întorc acasă la ai mei

într-un logan pe autostradă

(cu parbizul spart pe la Cernavodă în lipsa mea

tot din vina mea şi asta - atât de absent...)

cu o pneumonie şi poveşti adunate într-o vară

de nici nu ştii de unde

cât să mă ţină o toamnă până la iarnă

ca murăturile

când am să construiesc alte poveşti

care o să mă ţină şi astea o primăvară până la vară

deci e bine să trăieşti din prezent spre viitor.

Şi totuşi ce bine că am plecat ca să am unde dar

mai ales la ce şi de unde să mă întorc

şi acum că tot am aterizat pe pământul ăsta nou

nou pentru că am mai crescut un pic şi cifoza

încă câteva grade

(nu mai are mult până o să devină un unghi drept)

cât să văd viaţa într-un alt fel, acum sunt şi eu bărbat

zic să-mi fac de cap, zic să-mi găsesc de lucru

pe drum o pisică moartă lângă un tomberon

din ea încă se mai aude torsul ei blând după tandreţe

toate miturile mor

găsesc oameni noi care mă iubesc dar şi zevzeci

(aştia oricum sunt peste tot)

şi asta e minunat ştii

oamenii sunt destul de limitaţi şi te poţi plictisi repede de ei

aşa cu ăştia noi barem mai fac de o poveste, două, trei

cum ne întindem la băutură

cât să termin şi eu cartea asta

începută parcă ieri

că aşa-i timpul

ca o vezică care după o bere

fuge repede la baie

să facă pipi

să se cureţe

de toate toxinele şi deziluziile din noi

visând la o eprubetă imaculată plină cu virtuţi

ca analizele sfinţilor

dar sfinţii n-au trăit suficient

cât să devină insuficient de fericiţi

învelindu-se cu vicii

aici toţi consumăm oameni

şi fiecare se hrăneşte din celălalt.

(Astă este şi poemul care închide volumul.)

              Toate bune şi frumoase, după ce m-am întors din Vamă (vara aia a fost de vis), m-am dus frumos să-mi fac nişte analize. Am descoperit că am pneumonie la plămânul stâng. Nasol zic. Şi dăi, şi bagă tratament. Ei mi-au recomandat nişte codeină, care era pură, ei nu ştiau că eu sunt toxicoman şi s-ar putea să-mi placă. Şi mi-a plăcut. Nu ştiu ce părere aveţi voi dar eu am un defect de coloană (cifoză) şi chestia aia pe lângă că îţi lua durerea din cap şi tot corpul, o lua şi din măduva spinării. Şi bine era mişto. I-am dedicat şi un poem (Code, pag. 89). Şi cum stăteam eu pe acasă aşa în rutina mea de toate zilele, (nici nu mai mă gândeam la publicat, am zis asta e, sunt poet de cartier, vroiam doar să-mi organizez expoziţia de pictură şi atât, nu-mi mai păsa, oricum era încă vacanţă) apare Andrei Ruse pe facebook, îmi zice dacă nu vreau să vin la o seară de poezie, (pe care o organiza el cu scopul de a strânge nişte fonduri pentru proiectul lui Cătălin Tzetze) poate citeşti şi tu. Mi-am luat textele frumos şi am plecat de acasă. În drum spre Legere, unde se ţinea evenimentul, m-am oprit la farmacie să-mi mai iau nişte codeină. Când am ajuns în club, am avut un vibe mişto din prima clipă, lume neobişnuit de multă pentru o seară de poezie, poeţii care mai de care, acolo i-am cunoscut pentru prima dată pe Andrei Ruse, Xiron Xin Marian, Cosmin Dragomir, Dana Banu, Ioana Vighi şi pe SGB, până şi pe SGB. Zic bun, care-i treaba, poezie e, se simte, să ne delectăm şi să ne bucurăm. Chiar mă simţeam altfel, eram prima dată la un astfel de eveniment. Citesc, unu, citesc doi, citesc trei şi vine Andrei la mine să mă întrebe:

-ai textele la tine?

-Da.

-Hai că după ăsta urmezi tu.

-Nu, eu vreau să fiu ultimul.

-Hai că îţi iau o bere.

Îmi ia o bere. O beau (efectul de la codeină încă se resimţea). După care vine iar.

-Hai că după ăsta urmezi tu.

-Nu, că am emoţii, am track, nu ştiu ce.

-Îţi mai iau o bere.

Şi îmi ia o bere. După care am urcat şi eu pe scenă. Am zis ăsta e momentul. Îmi bag pula, dacă trebuie să o fac şi pe asta o fac. Când am urcat acolo, aveam nişte emoţii de mamă-mamă, eram prima dată pe o scenă, am întrebat dacă se poate face ceva cu muzica (nu de alta, dar nu pot concepe poezia fără muzică, plus că mă ajuta să mă mai relaxez) şi Florin Vioreanu a fost foarte inspirat şi a băgat ceva de Philip Glass, a picat la fix, am început să citesc şi lumea să aplaude, am citit un text de două ori, neatend fiind, mi-am dat seama şi-a dat seama şi publicul (deştept de altfel) am recunoscut, dar publicul a râs, era al meu, mă simţeam ca acasă, aşa de bine încât l-am rugat pe Andrei dacă mai pot să citesc încă un text. Am fost cel mai aplaudat şi apreciat în seara aia. După ce s-a terminat evenimentul am rămas la masă cu oamenii ăştia. Lumea mă întreaba dacă sunt publicat şi se mirau cum de nu. Andrei mă întreabă dacă vreau să public, îi zic că da, îmi zice, mai stai pe la masa asta. (în glumă cred, că deh... aşa se face la scriitori, trebuie să stai pe la mese) În fine, a fost o seara tare faină, ba chiar i-am vândut lui Cosmin Dragomir textele cu autograf, pe băutură, shaorma, taxiu, parcă m-am întors şi cu bani acasă, nu mai ştiu.

              După asta, a început şi facultatea, licienţă, stres. Andrei mă făcuse pe mine şi pe Xiron editori pe Hypera cu scopul de a reînprospăta comunitatea (nu a fost prea inspirat), eu mă ocupam şi de treaba asta cu luatul cărţilor de la Polirom, pe care le ofeream ca premii pentru diverse concursuri. A fost o ocazie ideală, să intru şi mai adânc în lumea asta, să cunosc oameni care lucrează într-o editură, poeţi, scriitori. Aşa i-am cunoscut şi pe Paul Vinicius şi  pe Dan Mihuţ. Timpul trece, îmi văd de ale mele, nimic nou sub soare. E iarnă şi aproape se încheia perioada de înscriere la concursul de debut de la CR. Fac şi eu manuscrisul cu atenţie şi răbdare şi mă duc să-l depun la sugestia lui Andrei. Mai târziu să aflu de la Xiron, ca asta a fost ca să văd că aceste concursuri nu-s chiar aşa pe bune cum crede lumea. În cele din urmă, mai vorbesc cu Andrei şi cu Cosmin Dragomir despre publicat, eu aveam deja o promisiune de la Andrei, că o să se întample asta. Trimit manuscrisul lui Cosmin Perţa, da se plublică, se face. Da se publică! Bun aşa, cartea avea să iasă în mai 2013 la Bookfest.

              În timpul ăsta vorbesc cu Perţa despre manuscris, cum să arate coperta ş.a.m.d. Îi trimit o imagine cu o călugăriţă neortodoxă, goală şi cu ţigara în gură, Cosmin îmi spune ca n-are cum să pună o aşa imagine deocheată pe copertă pentru că şeful lui are neam evlavios şi l-ar dar afară în secunda doi. Bine schimbăm imaginea, şi ajung la mâna asta care vrea să se cureţe de un poem foarte frumos şi care mi s-a părut foarte sugestiv pentru titlul cărţii.

              În seara, în care cartea avea să intre în tipar, eu m-am dus afară să fumez un cui, două, trei şi să sărbătoresc, deşi treburi de rezolvat mai erau. Recomandările nu erau toate gata, coperta nu ştiam cum arată în final, net n-aveam. Il sun pe Dan şi il rog să se ocupe el de treaba asta. Şi îi mulţumesc că a făcut-o. În tot timpul ăsta cât aşteptam un prieten să vină să tragă şi el din cui, (se certa cu prietena lui, mai târziu aflu şi eu că aşa stă treaba cu femeile, dacă nu te cerţi cu ele tot degeaba) apare o femeie cu nişte napolitane. Se apropie de mine şi îmi dă câteva, îmi zice aşa e şi fiul meu, trebuie să mâncaţi, să aveţi grijă de voi copii. Zic, woaw, ce mamă n-avenit să strige la mine, drogatule! Zic bog da prostea şi mă întorc la grijile mele, oare cum o fi coperta, oare o să iasă bine. 

              E Mai. E Bookfest. E lansarea. Emoţii cu caru'. Între timp îmi făcusem şi eu o prietenă, pe care am iubito aşa cum ştiu eu să iubesc, cu patos nu cu cash. Şi eram conştient că n-o să merite, dar parcă am vrut din tot sufletul să trăiesc până şi poemul ăla de pe copertă pe care nu l-am scris eu, să trăiesc până şi coperta din cartea asta, s-o trăiesc până la cotor, până în lemnul din care a fost zămislită. Ajung la standul editurii puţin timorat, şi văd cartea, primul sentiment a fost tare ciudat, unul parcă de tristeţe. Acum nu mai e poezia mea, acum e poezia lumii am dat-o pe 10% şi 50 de cărţi din tiraj. Abia după observ că coperta nu mai era albastră aşa cum îmi trimisese Cosmin Perţa, imaginea pe mail ci violet. O fi greşit ei codul de culoare când la trimis la tipografie sau tipul care lucrează acolo o fi studiat artele şi cu ochiul lui mai dezvoltat, o fi zis băi arată mai bine aşa. Nici astăzi nu ştiu, cert e că pe site tot albastră apare şi eu în format digital tot albastră o am, dar voi să ştiţi că ea e violet! Ce-i drept, chiar arată mai bine aşa, lumea chiar mă lua la mişto, ce faci mă scoţi carte cu Steaua? Păi dacă e pentru campioni! Le răspundeam, eu oricum nu aveam nici o problemă că-s stelist dar mă amuza cum un volum de poezie poate fi corelat cu fotbalul, măcar de ar avea poezia 1% din banii şi gloria acestui sport.

              La lansare, era o altă lansare viz-a-vi de standul nostru, aşa ţipa ăla la microfon şi aşa mă enerva că trebuia să stăm după el să termine că nu ne puteam auzi. Adică îl întrecea şi pe Dan Mihuţ la volum, şi Dan are plămâni nu glumă, nu la sănătate mă refer. Stăm, ce stăm, să termine ăsta, între timp mă roagă Vlad Drăgoi să-i fac un paravan să ia şi el o carte, eu aveam emoţii şi lui îi ardea de d'astea. No, bine să ajut omul. Cosmin Perţa zice să-i dăm drumul că nu mai putem aştepta. La lansare cred că venise în jur de 12 oameni, oricum lansările de la târguri sunt cele mai oribile. Mi se dă şi mie microfonul, şi zic, no bine, tu ăsta de viz-a-vi dacă ţipi aşa tare, stai că ţip şi eu. Dar n-am ţipat întocmai, am făcut ce ştiu mai bine să fac, să cânt poezia cu flow de rap (chiar dacă unii nu-s de acord cu asta). După ce terminam una, nu se auzeau deloc aplauze, abia la final s-au auzit şi abia atunci mi-am dat seama că publicul aşa este educat, la lansări se stă cuminte şi se aplaudă la final. Mă retrag, nu vând o carte, Vlad Drăgoi mă felicită, woaw ai făcut performance frate! Merg mai departe, mă mai plimb pe la târg. Mă întorc la stand curios dacă s-a mai golit raftul şi observ că da, acum că s-or fi furat, s-or fi vândut, nu ştiu. Ulterior aflu la editură ca la târg s-au vândut 15 cărţi. Eh, mai bine să mi le dea editura mie pe toate că mă descurc mai bine ca ea. Din 70 de cărţi pe care le-am avut pe mână cred că am reuşit să vând în jur de 50 pe la diverşi oameni. De la care am primit feedback-uri pozitive, gen am citit-o în două ore sau am citit-o într-o noapte. Au fost şi d-alea negative, gen cartea ta e proastă şi e plină de greşeli gramaticale (atenţie, că greşelile alea sunt făcute intenţionat, altele sunt cuvinte inventate, iar altele pur şi simplu argou) sau una de la tata, ce carte ai scris si tu mă, e numai despre droguri, tu trebuie să scrii ce-i dor pe oameni. În primul rând nu este numai despre droguri, de fapt nu e deloc despre droguri în al doilea rând şi drogurile dor pe oameni, mult mai tare decât ar crede oamenii pentru care acest domeniu este doar un tabu şi atât. Unele nu le-am vândut, le-am dat la prieteni sau la oameni care am considerat că merită. Din păcate una dintre persoanele astea n-au meritat, de vreme ce m-a dat afară din casă pe mine şi pe fosta prietenă pentru că ne-a prins în mijlocul acţiunii în camera colegei sale de apartament care nici măcar nu se mutase acolo încă. Ce grasă proastă, nazistă şi producătoare de teatru pe deasupra, îmi imaginez ce fel de teatru face ea. Dar să revenim la treaba asta cu publicatul. Bun, am scos şi eu o carte care se vinde nu se vinde, care v-a câştiga nişte premii sau nu (vedem în 2014) şi pentru care lumea mă tot laudă că scriu bine. Sincer am învăţat să mă sustrag de orice părere că e bună, că e rea, prefer să stau departe. Plus că treaba asta cu scrisul bine nu ştiu exact ce înseamnă, e ca şi desenatul bine? Pentru că pot să desenez foarte prost, şi să fiu apreciat pentru expresivitate şi originalitate. Ce-i drept era bine dacă aş fi învăţat lucru ăsta dinainte să-i răspund criticii negative a lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Suplimentul de Cultură. Într-adevăr nu trebuia să mă obosesc să-i răspund, că vezi doamne nu mai scrie nimeni despre mine. Am făcut-o oricum cu gândul de am apăra arta, uneori trebuie să faci şi asta, plus de asta nimeni nu face critică la critică, ţinând cont că în cronica domnului Stănescu se vorbeşte mai mult despre persoana mea şi despre susţinătorul unei „poezii de tip nou”, adică Răzvan Ţupa, decât despre carte în sine. Ţinând cont că domnul Stănescu se întreabă retoric, cum de îmi permit eu să scriu o carte despre viaţa mea la numai 24 de ani, dar ce, dacă aveam 150 de ani era legal? După ce am răspuns cronicii aduse iubirii care nu e verb, m-a sunat Cosmin Dragomir, să-mi spună că nu am făcut bine ce am făcut, să nu fac şi eu greşeala pe care a făcut-o alţii, că dacă ştiu ce a făcut Chuck Palahniuk când i-a fost refuzată o carte la o editură, a scris una şi mai violentă! Aşa dar pregătiţi-vă de „RADIO PAINKILLER” care v-a fi gata în 2016 sau Dumnezeu ştie când.

              Mai târziu aveam să aflu de la SGB cum stă treaba cu lumea literară, că trebuie să stai pe la mese, să nu faci pe deşteptu', să dai cu bună ziua. Sincer? Mi se rupe de lumea literară. Doi, SGB îmi spune că valoarea e relativă, fireşte de la Einstein încoace totul este relativ, mai ales când ai succes, nici nu mai contează dacă eşti bun sau slab, dar eu cred totuşi că valoarea contează şi că publicul nu e chiar aşa prost şi ştie ce să aleagă. Sincer? Cred mai mult în public decât în critica de specialitate, în fond şi până la urma urmei lui mă adresez, nu unor găşti literare. Au fost unii care au venit să-mi spună că m-am grăbit cu publicatul. Păi de ce m-am grăbit bai nene?! M-am grăbit pentru că există ideea asta a voastră comună, cum că poezia este o chestie de tinereţe şi că treptat treptat ea se duce. În primul rând poezia este o relaţie de prietenie care durează toată viaţa, în al doilea rând existe numeroase contraexemple de poeţi care au debutat la vârste fragede şi care au continuat să publice şi nu oricum ci foarte bine şi pe care nu mă obosesc să-i enumăr aici. Staţi voi liniştiţi că nu rămân doar cu talentul şi cu volumul de debut, staţi voi liniştiţi că am dat întodeauna totul pentru poezie şi am să dau în continuare, staţi voi liniştiţi că nu mor cai când vor câinii şi am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea aşa! Ne vedem peste zece ani când n-am să mai fiu nici tânăr, nici poet, am să mă contopesc cu poezia!