vineri, 3 octombrie 2014

Boss de boss. Pe bancă de vorbă cu Dumnezeu.

        Noi suntem nişte dinozauri care cu timpul s-au ridicat pe două picioare, s-au făcut vegani, s-au cizelat şi cu un pahar de vin în mână au început să discute despre frumosul artistic al lumii: priveşte munţii, copacul, dar floarea. Numai voinţa de putere a dinozaurilor a făcut ca noi să fim ce suntem astăzi. Poate că trebuie să devenim zei, poate că acesta este scopul dar deja mi se pare că cei mai mulţi dintre noi suntem doar nişte snobi de salon care îşi dau cu părerea despre ceea ce zeul doar a suflat şi a apărut într-o clipită. Uite-te şi tu la noi, deja părem ridicoli cu costumele astea pe noi care ne ascund coada. Şi nu degeaba o ediţie a ziarului Times din anii '70 titra pe prima pagină „omul este o fiară”. La origine suntem cei mai egoişti, reptile, ne tăiem unghile pentru că aşa am fost educaţi. Apoi dacă eşti doar în sediul emoţilor, fără raţiune iar eşti reptilă sălbatică dar care nu-şi mai mănâncă copii, îi ocroteşte. Şi dacă cumva ajungi să fii pur raţional devii rece ca mortul şi calci pe cadavre. Pus într-o situaţie de genul „alege între două milioane de euro şi salvarea unui om”, omul pur raţional se gândeşte că-şi rezolvă sieşi o problemă personală dar şi lumii, suprapopularea.
        Oricum ai întoarce-o, în drumul spre iluminare, frăţică, toţi ne dorim să fim şefi. Numai că există două tipuri de şefi: bossul prost care ţipă la subalterni şi bossul rafinat care nu vorbeşte cu subalternii decât prin mâna lui dreaptă ca la teatru de păpuşi. Mai există însă, un boss secret care nu are nevoie de subalterni şi ăla e Dumnezeu, însă mai avem nevoie şi de Dumnezeu. Şi ştii de ce avem nevoie? Pentru că ne trebuie un model de boss care a reuşit. Acum ia aminte de lucrurile astea şi când mai dai lacrimi la crocodil aminteşte-ţi că eşti o reptilă superioară şi isteaţă. „Dar arta ce este tată?”, mă întrebă reptila asta mică şi băgăcioasă cu care m-am pricopsit. Ah... arta... cea mai mare artă de pe Terra, sunt nişte idei care nu s-au elevat spiritual şi nu au fost promovate îndeajuns de bine încât oamenii să se închine la ea. Priveşte coloana lui Brâncuşi, dacă ar fi „ştiut” că acolo e însufleţit un zeu, oamenii s-ar fi pus în genuchi.



joi, 2 octombrie 2014

Cum mă apuc să scriu primul meu roman? Cu răbdare şi încredere bineînţeles. Sau cum să devii „Boschetar de lux”? Cu răbdare şi încredere bineînţeles.

        Era 2014, un an nu neapărat rău pentru el, dar pe care Vikuţ îl văzuse de la început ca pe un an de tranzicţie. De aceea acesta îşi pusese ca la fiecare început de an, trei dorinţe mari şi late. Una dintre ele era "să cresc, să evoluez ca artist, bărbat, om", în ordinea asta. Pe celelalte n-a vrut să-mi le spună şi nu pentru că n-ar fi fost foarte sincer şi deschis ci pentru că nu se deosebea cu nimic de oamenii cărora le era teamă să-şi împărtăşească dorinţele înainte de vreme. Pentru prima, fireşte, n-avea nici o frică, privirea înălţată uşor, bărbia şi nasul ridicate sensibil nu-l trădau. Încrederea îl ajuta enorm chiar dacă lumea din jurul lui o interpreta ca pe o formă de mândrie. Ba chiar cred că s-a şi îndeplinit la un moment dat, Vikuţ se mai cizelase, schimbase, învăţase multe lucruri noi şi nefolositoare. Dar dincolo de astea el îşi dădu seama că vine viaţă peste el şi el nu îşi dorise niciodată să-l trăiască viaţa, ci invers.
       Vikuţ se întinse în pat privind cu ochii plini de tristeţe, la felinarul pe care îl vedea în fiecare noapte din pat şi se gândea cum era el acum un an, cât de mult îi păsa şi cât de rece devenise între timp, cum s-a înfuriat şi a plâns la prima palmă scriitoricească primită de la bunul lui prieten Andrei Ruse, care şi răspunsese clar fără să lase loc de interpretări la întrebarea logdnicei sale Ioana Vighi "crezi că el o să poată să scrie vreodată proză?", neluând în considerare zicala populară şi plină de înţelepciune de altfel "niciodată să nu spui niciodată".
       Vikuţ o păţise deja de câteva ori, deci era oarecum obişnuit, dar îşi aminti şi de faptul că scrise deja o carte, un volum de poezii care se vânduse undeva la 100 de exemplare şi care fusese primită destul de bine de public, prost de critică, dacă o singură recenzie a unui critic axat stric pe poezie estetică se poate numi critică. Dar pe el nu-l deranja aceste amănunte, voia să fie scriitor şi ştia că nu degeaba la tăierea moţului alesese trei obiecte evidente, brăţara de argint, un pix şi un caiet. Ba chiar îşi spusese în gând după debutul în poezie „asta e doar încălzirea” şi „mă interesează publicul, nu critica”.
       Mai târziu pe la serile de poezie, tânărul poet observase că pentru mulţi, mare parte din public, era format din prieteni şi alţi scriitori. Ceea ce era nasol de-a dreptul, dar Vikuţ se putea mândri şi cu alţii din alte domenii. Zâmbea frumos şi ştia să-şi vândă cartea chiar dacă unora nu le convenea şi o poetă chiar l-a bănuit că e un impostor care vrea doar să intre într-o lume, de parcă lumea lui nu-i era arhisuficientă. Şi chiar dacă editura aia futută nu-i distribuise cartea în Cărtureşti, se mulţumea cu faptul că-i păcălise la lansare de 20 de cărţi.
       Tot în 2014, lui Vikuţ i se făcuse deja o farsă, ceva cu masoni, „A iubi nu e verb” şi „Tracus Arte”. În acest an, aflase şi că farsele erau făcute de alţii scriitori pentru alţii mai slabi, de parcă orgoliul lor era un criteriu de evaluare a valorii. Dar Vikuţ nu se temea, turna tot, era nervos, mai ales că află şi cum e să fii trădat de un prieten poet care îi ceruse prietenia şi acesta bun şi onest cum era, o acceptase. Vikuţ trăia poezia, o simţea, o auzea dar ducea lipsă de multe noţiuni teoretice, neavând şansa să intre la litere şi necitind prea mult, dar statul ăla de outsider şi mirosul de underground îl facea să se simtă bine şi liber. Oricum Vikuţ ştia că povestea asta cu cititul şi necititul poeziei se dezbătuse încă din antichitate şi n-avea să se termine niciodată.
       Apoi descoperise spoken-word poetry, o formă de poezie performată pe o scenă şi mult mai agresivă şi apropiată de naraţiune, un fel de stand-up poetic. Îşi dădu seama în cele din urmă, că el făcea asta intuitiv deja de când începuse să scrie pentru „A iubi nu e verb”. Aleluia! Vikuţ se salvase, lui Vikuţ îi placea să-şi citească textele, dar trebuia să-şi caute înainte de toate un job, primul lui job ceea ce nu prea îi surâdea dar n-avea încotro. Descoperise această artă total întâmplător la o expoziţie de pictură de grup Conempora 6”, la care participase şi el cu două lucrări. Venise acolo şi o altă cunoştinţă a acestuia din lumea artei Shole, însoţit de un prieten. După ce l-a salutat, i-a arătat lucrările, s-au aşezat pe trei scaune aflate lângă lucrări iar Vikuţ scosese din ghiozdan un alt as, volumul de poezii. Shole exclamând entuziasmat „Oho! Welcome in the bussiness!”. Vikuţ făcu cunoştinţă cu prietenul acestuia şi-l întrebă „tu cu ce te ocupi?” „eu cânt într-o formaţie Crowd Control şi fac spoken-word”. „Ce e asta?!” „un fel de vorbit în şoaptăaaa, un fel de Massive Attack?” „da, da”, spuse el. “Ia spune-mi, ai vrea să cânţi cu trupa ta la lansarea volumului meu?” „Sigur, vorbim”. Din păcate la lansare a apărut doar el, dar faptul că performase foarte mişto şi acesta nu mai văzuse aşa ceva până atunci, l-a făcut să fie îngăduitor cu Andrei Bucureci şi să-l felicite.
       Şi în timp ce lumina felinarului devenea din ce în ce mai clară, ochii lui erau din ce în ce mai limpezi, trupul lui din ce în ce mai uşor îşi aminti de primul lui vis, el la opt ani stând în sufrageria în care doarme şi acum şi scriind pe un caiet de biologie poveşti cu animale fiindcă nu-i plăcea să citească poveştile altora, îl plictiseau, voia să aibe povestea lui! Vikuţ se ridică din pat ca un luptător de arte marţiale şi îşi zi-se „ia gată bă! Ia mai dăi în pula mea pe ăştia! Am material căcălău pentru un roman! Poveşti o grămadă şi super mişto. Ştiu şi cum să se numească!”. După bău nişte vin de ţară şi se liniştiră, ştia că-i treaba serioasă şi că-i mult de muncă dar ştia la fel de bine că înainte de orice regulă trebuie să continuie să fie natural, să scrie sincer şi onest şi să fie disciplinat. Îi trebuia un model, un program şi-l găsiră la Bukowski, de fapt nu neapărat un model, căci el avea încredere în geniul lui scriitoricesc cât ceva care să-l inspire pentru o „viaţă dezordonată de succes.

http://serbantomsa.blogspot.ro/2014/09/o-proza-de-charles-bukowski-in.html

 

duminică, 4 mai 2014

Un experiment poetic online

Poemul Lumii. Is world's poem the love or wireless connection?

VĂ INVIT SĂ SCRIEM ÎMPREUNĂ UN POEM COLECTIV. POEMUL NOSTRU, AL TUTUROR, POEMUL LUMII!
 
„Fiecare om poartă în el sufletul unui poet care a murit tânăr.” Plecând de la vorbele lui Sainte-Beuve, m-am tot gândit cum ar trebui să arate poemul lumii, fără să am habar ce este poemul lumii aşa că am ajuns inevitabil la multiplele semnificaţii ale acestor cuvinte. Poemul lumii ar putea fi istoria poeziei oficiale sau istoria poeziei neoficiale sau ambele. Luând în considerare etimologia cuvântului poezie, poemul lumii ar putea însemna omul sau lumea în sine. Poemul lumii ar putea fi o poezie în care să se regăsească toţi oamenii de pe planetă. S-ar putea regăsii în seva problemelor pe care şi le pun existenţialiştii sau în efortul colectiv a oamenilor de ştiinţă de a încerca să refacă primele clipe ale universului. Ar putea fi la fel de bine un poem la care să participe toată populaţia de pe glob.
Ar putea fi un moment de reculegere sincronizat perfect sau cel mai mare lanţ uman realizat vreodată. Poemul lumii ar putea fi telefonul fără fir, apocalipsa sau venirea extratereştrilor. Ar putea fi multiuniversul sau viaţa pe Terra. Poemul lumii ar putea fi sufletul sau praful stelar, vidul sau internetul. În orice caz poemul lumii ar trebui să unească oameni indiferent de etnie, religie, profesie, gusturi, situaţie financiară ş.a.m.d. într-un singur om iar acest lucru n-o poate face decât IUBIREA.
Ceea ce am precizat mai sus este doar un exerciţiu de imaginaţie sau etalarea unei idei îndrăzneţe ce vizează probabilitatea unei poezii totale. Am să mă opresc aici, nu acesta fiind scopul meu ci demararea unui experiment. Cu toate acestea am reuşit să găsesc un cuvânt cheie, acela fiind COMUNIUNE.
Astfel încât vă propun un experiment la care poate participa oricine (indiferent de etnie, religie, profesie, situaţie financiară, gusturi ş.a.m.d.) având ca scop redactarea unui POEM COLECTIV. Cum zicea John Cage „poezia iese la iveală atunci când ne dăm seama că nu posedăm nimic.” Nici măcar această poezie colectivă, cel mult am putea spune că este „a noastră, a tuturor”, în nici un caz „a mea, a lui.”

În general într-un experiment dispar multe reguli în favoarea ludicului. Aşa dar regulile jocului sunt simple:

1. Free writing, folosiţi-vă imaginaţia
2. Fiecare participant va beneficia de 10 credite (adică versuri). Folosiţile cu încredere dar şi cu responsabilitate. Dată fiind durata lungă a experimentului, versul dumneavoastră va conta nu ca vers în sine ci în construcţia poemului în sine, deci luaţi în considerare coerenţa poemului. Nu încercaţi să omorâţi poemul, nu uitaţi versurile dumneavoastră vor fi continuate întodeauna şi mereu veţi continua alt vers. Un participant îşi poate folosi creditele după cum crede (de exemplu, poate scrie 2,3, 4, versuri dacă consideră că este necesar).
3. Nu se va urmări rimarea cu versul anterior.
4. Versurile nu vor depăşi 45 de semne.
5. Primul participant va începe poemul cu versul „Is world's poem the love or wireless connection?” şi va avea dreptul să folosească doar acest vers.
6. Nu se vor folosi emoticoane şi alte semne hilare. Semnele acceptate sunt cele clasice : , ; . ! ? - “' ( ) & ...
7. Poemul va scris în limba de origine majoritară din cadrul grupului (în speţă limba română) dar sunt acceptate şi limbile de circulaţie internaţională ce folosesc alfabetul latin.
8. Dacă un participant încalcă regulile, este pedepsit pentru egoismul lui prin eliminare.
9. Nu uitaţi, scriem împreună!


ALTE PRECIZĂRI:
Pentru o mai bună organizare autorul experimentului va aveea dreptul să intervină pe text. (M-aş bucura ca acest lucru să se întâmple foarte rar sau chiar deloc dacă este posibil) Vă asigur că am să fiu foarte conştiincios cu versurile dumneavoastră şi mă voi sfătui şi cu alţi scriitori pentru realizarea unui discurs cel puţin decent.
Experimentul are ca premiză această întrebare „Se poate face o conexiune reală între oameni prin intermediul poeziei sau aceasta este posibilă doar în urma întâlniri faţă în faţă?” „Wireless connection” reprezintă interacţiunea la distanţă dintre oameni indiferent dacă aceştia se cunosc sau nu. „Poemul Lumii" dincolo de a fi o metaforă este un mod de a privi poezia ca pe o terapie de grup având ca rol îmbunătăţirea relaţilor interumane din acel grup prin intermediu poeziei.
Intenţia nu este de a scrie o poezie de performanţă. Actul artistic în sine este mai important decât rezultatul. 
Poate fi privit ca un atelier în care se folosesc şi proprietăţile terapeutice ale poeziei. Sunt recunoscuţi poeţi care au mărturist că au folosit poezia în mod terapeutic şi numeroase cercetări care au dovedit că scrisul are proprietăţi terapeutice. În acest experiment corelaţia fizică-emoţională, distanţă-apropiere este pusă la încercare. Titlul poemului va fi urmat de numele tuturor participanţilor!
Am gândit acest experiment ca un joc de societate care să mai aducă puţină interactivitate în atmosfera sobră a poeziei. Astfel încât, dacă ne vom juca şi în offline vom ridica mâna ca la şcoală.

Şi în caz de mai aveţi dubii că poezia are puterea de a ne salva, iată ce nota Eugen Ionescu la 3 martie 1946:
Răul vine de acolo că orice autoritate tinde să devină abuzivă. Cum să faci ca autoritatea să nu fie ispitită să abuzeze? E o voinţă de stăpînire, un orgoliu imbecil, care trebuie neapărat stîrpit. Elită este omul nemuncit de voinţa autorităţii. Cum să stîrpeşti acest lucru în ţara lui „ştii cine sînt eu“? (…)
Patria însăşi ar trebui să nu mai fie ţara tatălui, ci ţara mamii. In felul acesta, poate trece, de pe planul politic, pe un plan liric. Numai aşa, putem ajunge la dispariţia spiritului politic. 
 Pagina evenimentului: POEMUL LUMII. Is world's poem the love or wireless connection?

 

(c) un experiment online realizat de Viku Zen










joi, 10 aprilie 2014

Track five. În cântecul lui de basm îşi celebra nebunia/

Track five.
În cântecul lui de basm îşi celebra nebunia/



          Poetul a fost dat afară din cetate de către filosofi pentru că era mai autentic decât ei. Aşa a fost odată şi aşa a rămas până astăzi. Emoţia este vocea conştiinţei. Întodeauna există ceva mai adevărat decât adevărul pe care îl deţii. Îmi strâng cureaua cu forţă, mijlocul meu devine o convorbire telefonică, doar cuvintele ce se scurg ca picătura chinezească într-un pahar fără fund. Îmi strâng cureaua cu forţă, mijlocul meu devine canalul Dunăre – Marea Neagră, penisul e coada dracului, creierul mi se umflă şi încep să mă recunosc în capodopera lui Giger. Nu e obligatoriu ca totul să fie roz ca în pornografie. Mi-am dezvoltat o teorie cum că abstinenţa sexuală face un poet mai şmecher decât cei care se laudă că se învelesc cu muze. Şamanul nu scrie pentru că ceea ce vede el nu poate fi explicat în cuvinte. Iar dacă cuvintele lui ar fi cuvinte, ar arăta ca nişte purici ce sar pe foaia de hârtie, dar poetul se încăpăţânează. Ca în zilele ploaioase când apa devine tot mai tulbure şi el scormoneşte după râme să agaţe adevărul. Însă adevărul nu pune botul la vrăjeli. Privesc spre cer şi tot ce am câştigat au fost doar noi dileme. Poemele de dragoste ascund porniri sexuale oricât de bărbat ai fi. Inocenţa pare o ruşine într-o gaşcă de liceeni contemporani. Dragostea curată nu se transformă în poezie, este de la sine poezie, cel puţin aşa ar fi onest. Cele mai de succes poeme sunt cele de dragoste şi cele optimiste. Scriitori de fantasme mă arată cu degetul, uite-l şi pe ciudatul ăla! Pun gluga pe cap îmi iau sceptrul şi mă duc să bat la porţile cetăţii. Cioc cioc! Nu vă supăraţi aveţi puţin adevăr aici?
          Sfântul a fost dintodeauna vecin cu păcătosul. Fiecare a aflat de la celălat că adevărul doare. Cât timp eşti un sac de box te încordezi. Cât timp iubeşti loviturile pe care ţi le dă viaţa te relaxezi. Îmi amintesc câte complexe am dobândit când acei golani mi-au pus un gândac lângă buze şi mi-au spus cântă-ne ceva. Cât timp mi-a luat să înţeleg că regurile muzicii se contopesc într-una singură, libertatea. Cât timp am să caut genul de femeie care combină liniştea cu nebunia în cantităţi egale, femeia care e ca muzica, femeia care n-are nevoie decât de poezie. Femeia cu care ieri mă priveam ochi în ochi şi îmi spunea că n-o să ne pierdem dar îi tremurau chiloţii iar băiatul cu dubiţă a învăţat-o că inocenţa e o ruşine, şi i-a spus că maşina lui e un OZN iar stelele numai sunt poezie, fiindcă distanţa este acum doar un foc de paie. Eu am plecat şi m-am dus într-o foişor, am dat drumul la monitoare şi la microfon, simţindu-mă în sfârşit liber. Soarele se transforma atunci într-o palmă ce îmi mângăia obrazul şi îmi zicea give me five, copil a lunii ce ai căzut în prăpastie şi ai prefarat să cazi să zbori câteva secunde. Deşi în tine stă puterea de a o întoarce cu faţa în sus n-ai vrut ca cerul să fie umbrit de o limită, te-ai dus în ea şi aţi făcut dragoste cum nimeni n-a mai făcut într-un loc ascuns pe care numai cei tăcuţi îl cunosc. Tu şi prăpastia fiindcă să-i iubeşti şi pe ceilalţi nu era deloc confortabil. Tu şi muzica liniştii.



vineri, 28 martie 2014

Institul Blecher, sambata 29 martie.

In atenţia "publicului larg" de poezie, va astept sambata seara la Tranvaiul 26. Am să vă citesc nişte texte proaspete scrise pe neresuflate ce o să vă lovească direct în plex. Mi-ar face plăcere să veniţi!

marți, 4 februarie 2014

93 de versuri care m-au făcut mare plus unu pentru bunica mea „am ceva în mine din ziua de ieri”

te privesc în oglindă
ştiu că eşti o nucă tare în mijlocul
unor gospodari care vor dulceaţă de nuci
es-uri cu două bare fără miros
de la bani nu mai judeci lucid
sunt din ziua de ieri
sorb din cafeaua ta fierbinte
să-mi dezlipesc genele, să-mi relaxez maxilarul încleştat
ce îmi aminteşte de ţărână şi racii care mă ciupeau de coaie
şi în timp ce molia cădea în pâine becul pâlpaia
iar tu îmi desenai peste vânătăi feţe zâmbitoare
când am muşcat din sandwich ţi-am zis că am dat de carne iubito
şi pe hol se auzeau monede îmi aşezam bretelele, mă făceam frumos
dar nu era succesul să-ţi bată la uşă era orchestra săracilor
poştăriţa să aducă pensia de urmaş şi vecinii care se certau pe palier
am ceva în mine din ziua de ieri
când am scris un poem pe un avion de hârtie
l-am aruncat şi ţi-am spus că ăsta nu e poemul nostru
poemul nostru n-o să cadă niciodată pe pământ
am ceva în mine din ziua de ieri
când mă urcam în cireşi şi număram norii
apoi coboram jos şi curăţam porumb pe o îngheţată
am ceva în mine din ziua de ieri
când mergeam singur pe bicicletă după ţigări şi bere
şi nu ţi-am spus niciodată te iubesc şi nu m-am uitat nici la curu' tău
mi-era teamă să întorc capul ca nu cumva să cad
de fapt, observ acum, că tocmai frica asta mă ţinea să nu mă înalţ
ne-am tăvălit prin şanţuri, am făcut baloane de săpun, ne-am atins organele
genitale când aveam 5 ani şi nu ţi-am spus niciodată te iubesc
îţi zic acum, da ştiu e prea târziu
oricum astăzi cred altceva despre dragoste
am ceva în mine din ziua de ieri
când observ că vedeam doar calul negru
şi calul negru era ca michel jackson în plină schimbare
am ceva în mine din ziua de ieri
când mergeam cu cheia la gât, acum tata zice legaţi-vă brichetele la gât
am ceva în mine din ziua de ieri
când m-am hotărât să trec de partea fumătorilor
am descoperit toate substanţele chimice şi timpul s-a oprit
m-a luat de umăr şi am privit amândoi în containăr
ca şi cum am privi într-o fântână, să-mi spună că lumea
e oripilată de prea multă frumuseţe
sau acolo unde e prea multă frumuseţe
poezie nu se naşte
am ceva în mine din ziua de ieri
când mâncam seminţe
şi prietenul meu se uita fascinat la tabelă
el a devenit ultras eu nu ştiu la ce mă gândeam
şi acum mă cred filosof
am ceva în mine din ziua de ieri
când mă uitam la filme de parcă eram în ele
sau erau ale mele iar tu mă priveai de parcă eram în tine
când mă duceam singur să mă pierd în natură
şi mă uitam după avioane şi paraşutişti
şi mama îmi zicea că o să cresc mare şi frumos
iar eu mă învârteam ca o elice şi mama zicea poate o să-ţi iei zborul
am ceva în mine din ziua de ieri
când ştiam că vântul îmi mângâia urechea
nu uscătorul de păr
am ceva din ziua de ieri
în mâine, când am să-mi sorb cafeaua
şi o să apară din nou acei indivizi să mă întrebe
de ce nu mă duc la muncă
şi am să le răspund că tocmai mă întrerup de la muncă
am ceva în mine din ziua de ieri
s-a rupt flow-ul, revin mâine
am ceva în mine din ziua de ieri
când am visat că m-am trezit în alt oraş
sau era tot ăsta, dar se schimbase multe
firele de păr, tenul, kilogramele, înălţimea
precum şi visele, prietenii, iubitele, familia, totul.
Şi nu despre vârstă şi trecerea timpul trebuia să scriu
era un poem pentru bunica mea, am dat-o în bară buni
şi nu ştiu ce să fac, să fac cum zici tu...
să zic ca ei să fac cum vreau
Am ceva în mine din ziua de ieri
când bunica muncea pământul şi eu mă gândeam
la cum sunt organizate furnicile
mai târziu am crescut mare şi mi-am dat seama că
seamănă cu oamenii, bunica se roagă să moară
am ceva în mine din ziua de ieri
când te-ai schimbat şi am văzut ce ochi mari ai făcut
când ai dat prima dată de bani
şi ai uitat de unde ai plecat
am ceva în mine din ziua de ieri
când erai copil şi îţi doreai să creşti mare ca să faci prostii
care de altfel te atrăgeau pentru că erau interzise
am ceva în mine din ziua de ieri când cuvintele mici erau cuvintele mari
ca primul sărut am ceva în mine din ziua de ieri ca un trandafir
frumuseţea pe care vrei să o revezi am ceva în mine din ziua de ieri
când cel mai uzual cuvânt era joacă nu bani ai ceva din tine în ziua de azi
când majoritoatea şi-o ard hardcore fără interdicţii şi spui că ai înţeles jocul
n-ai cum să spui piua. Aşa se joacă oamenii mari.
Am ceva în mine din ziua de ieri când tata a pierdut un peşte mare
şi eu am prins cei mai mulţi peşti mici.


duminică, 26 ianuarie 2014

Citesc miercuri, 29 in Club A.

Eu ştiu că afară e frig şi trafic naşpa, dar vă aştept miercuri în Club A la căldurică poetică. Vă citesc şi eu din A iubi nu e verb şi poate şi nişte texte noi. Veniţi în pantaloni scurţi! Oricum o să vă încălziţi.


O poveste despre ŞI

Şi
toate continuările încep cu şi
şi toate întâmplările au între ele un şi
şi cam înaintăm cu greu cu barca printre dileme
m-am gândit să dau un restart.

Şi dacă Dumnezeu e un comis-voiajor
care ne vinde mărfuri
şi ce a găsit şi el prin traistă
cartofi, grâu, zăpadă, ploaie, tornade, uragane
apocalipse, profeţi, religii, secte, ateism, agnosticism etc. etc.
Soare! Zăpada îţi arată că trebuie
să iubeşti şi pe cel mai naşpa
dacă nu te bucuri de ea te înfioară
şi ce curat e
şi cum se
înmulţesc accidentele
şi cum îmi reprim amintiri
şi cum scade apa din cada cu dileme
şi ies la suprafaţă tremurând de ruşine ca nişte copii prinşi la furat
şi iarna petrecută din cameră în cameră, din hol în hol
ar vrea să-mi zică ceva cum mi se pare că vrea să-mi zică ceva
cu ochii lui peştele ăsta din bol şi parcă sunt eu. Un atom. O mică
şi drăgălaşă particulă. Cea mai infimă parte din univers.
Şi adică şi. El exprimă spaţiul. El nu exprimă nimic. El exprimă vidul.
Şi şi şi toate continuările încep cu şi
şi dacă el n-ar mai exista s-ar termina orice poveste
(sunt curios dacă şi nihilismul e marfă)
şi dacă după şi pui nimic mai poate exista şi un alt şi?
De pildă Dumnezeu a murit şi nimic, ne-a lăsat moştenire această planetă.
E despre interior şi accidente
că dacă te urmăresc, vorba aia
poţi să mori şi în casă
şi mereu ăştia care se pregătesc pentru iarnă
o dau în bară mereu, n-ai cum să fii pregătit iarna mereu
ea, zăpada e o surpriză plăcută sau neplăcută mereu
şi dacă nu te bucuri de ea te înfioară mereu
şi ce curat e şi copilul de lângă mine spune plictisit
nu vezi ce mizerie e?!
şi a mai trecut o zi
şi încă una şi încă una
şi el tot n-a venit
comisul voiajor
să ne vândă ceva
soarele, soarele
ne uitam cu toţii la el ca mâţa la iarbă
ca viţelul la ţâţa vacii, ca drogaţii la ce fac ei
ca oamenii religioşi la părinţii spirituali sau ce fac ei cu ei
şi toţi suntem dependenţi de Dumnezeu
e cea mai mică particulă din lume
e clar că de acolo a început totul
şi dacă nu, a mai fost un şi înainte
şi asta e ciudat, că dacă după un şi
vin alte milioane de şi-uri, n-o să ştim adevărul niciodată
şi o să mă uit în mine cu lupa ca John Doe
John Doe vs. Socrate, seriale tv vs. tomuri de filosofie
cel care ştie tot dar nu ştie ceva vs. cel care nu ştie nimic dar ştie ceva
mă întorc la reportaje despre accidente şi m-a întrebat aseară Laur
ce sens are iarna şi n-am mai zis nimic
şi când m-am întors în casă ştirile de la pro tv se auzeau
din camera bătrânului, cu morţi şi oameni înzăpăciţi
şi ce curat e şi copilul de lângă mine spune plictisit
nu vezi ce mizerie e?!
mă uit pe birou
să văd daca a venit
nu-i soare deloc pe birou
şi biroul ăsta nu face atâţia bani
cât să plec în Hawaii
şi mă consolez cu sondaje care spun că
cei mai mulţi oameni se bucură de iarnă
şi toţi suntem dependenţi de Dumnezeu
e cea mai mică particulă din lume
e clar că de acolo a început totul
şi zăpada nu e o distanţă percepută în kilometrii ci în paşi
şi dacă nu, a mai fost un şi înainte
Şi şi şi toate continuările încep cu şi
şi dacă el nu mai există s-a terminat orice poveste
şi toate finalurile astea triste au început cu moartea lui Moş Crăciun
şi apa din cadă a scăzut de tot, vreau să bag capul sub apă să mă ascund
nu vreau să văd dileme tremurând de ruşine, adevărurile sunt naşpa
ştiu asta de când eram copil şi auzeam acel iar nu ţi-ai făcut temele!
mi-am făcut tema pe ziua de azi, ce bine că ninge o să fie apă din belşug
şi o să pot să bag capul în apă şi o să mă ascund de adevărurile adevărate
care o să plutească la suprafaţă şi o să înot din nou la vară printre minciuni
şi ştiu că te aşteptai să zic minuni.
Şi dacă aş fi scris de la început
cât să plec în Hawaii cu tine iubito
şi ştiu că te aşteptai să zic minuni iubito
ai fi zis ca asta e un poem de dragoste
si nu e un poem de dragoste -
este despre un insensibil şi omniprezent şi minunat şi
ca fulgii de zăpadă ce cad lin şi se topesc în palmele tale
care mai devreme mângâiau soba de teracotă
şi noi stăteam la poveşti şi toate începeau cu şi
vreau şi aia şi aia şi aia




joi, 23 ianuarie 2014

Anti fast food. Gura e pentru a zâmbi

şi trebuie să fii în ton cu timpurile
că altfel te mănâncă dinozaurii
şi pula mea a trebuit să învăţ să fiu puternic
în lumea celor mari.
În clasa a V-a am învăţat doi la puterea a doua
mai târziu când a murit mama, puterea de a trece peste
la facultatea de filosofie, voinţa de putere
şi puterea de a-i ignora pe ceilalţi
când mi-am retras dosarul şi m-am dus la altă facultate
puterea de a o lua de la început
când am ajuns la psihiatrie, puterea de a râde
deşi intrasem într-o belea
când femeia a plecat din braţele mele subţiri şi lungi
în braţele altuia cu muschi, puterea de a renunţa
când am sperat în 2014 că voi câştiga un premiu de poezie,
puterea de a nu mă interesa.
În tot timpul ăsta a fost un copil lângă mine
care mă trăgea de mâneca şi încerca să-mi spună ceva
dar eu nu-i acordam atenţie, eram prins în joc
atent la claxoanele lor, siluetele voluptoase ce treceau pe lângă mine
şi pe străzi se auzea percuţia tocurilor lor iar eu
mă simţeam nevoit să mă fac remarcat şi niciodată n-o făceam
şi dacă era să fluier din gură o făceam de dragul compoziţiei
la demonii din capul meu, la muzica şi distracţia din jurul meu -
Azi l-am luat pe copil şi l-am pus pe scaun:
hai zi repede ce ai de spus că mă grăbesc
şi astăzi trebuie să învăţ să mă descurc!
Ştiţi ce mi-a spus?
Hey nenea! Mai ştii când te mânca cineva,
îţi imaginai că e o balenă, doar cântă-i şi las-o să respire.


sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Poezie de liceu

Dacă un om care are contact cu substanţe interzise de lege ar scrie,
ar scrie frumos despre substanţe interzise de lege
poezia este substanţa mea
dar eu înţeleg altceva prin substanţă
amândoi ştim cum e cu credinţa
că mi-am găsit liniştea la wc-u
ne zbatem amândoi în căcat poete
şi nici unul dintre noi nu vede luminiţa de la capătul tunelului
mi-e greu să intru în filmul unui om, n-am abilităţi de actor
mi-e şi mai greu să intru în filmul unui om mare
nu înţeleg de ce trebuie să fiu sau să par aşa serios
scriu cu o oarecare detaşare de adolescent faţă de literatura de performanţă
în fotbal există liga campionilor şi fotbal ca în curtea şcolii
în poezie există liga campionilor şi poezie de liceu
eu vreau să aud muzica tare, tare de tot, din ce în ce mai tare
să-mi bubuie timpanele după care să aud un ţiuit scurt
după care să adorm liniştit că războiul a luat sfârşit
şi acum se pot bucura şi soldaţii noştri trimişi în afganistan
de muzica tare din vest pentru care toţi dj-ii şi-au luat MAC-uri
sunt optimizate mai bine şi rezistă
la toţi başii ăia tari care te fac să vibrezi până îţi vomiţi inima
până îţi bagă degetele în urechi şi ţipă la tine ca femeia
gata! mergem la pădure, să te văd eu prostule
în timp ce stai cu florile alea în mână
dacă mai poţi să auzi muzica lui Dumnezeu,
cel mai bun mix după toate bombele alea.
Şi după zic, mi-am luat un film prost
istoria nu scrie despre mi-am luat un film prost
şi cum trăiau oamenii în ev-ul mediu
să înţeleg epoca noastră
şi vom ajunge şi pe lună
şi ştii vorba aia -
istoria nu scrie despre
se continuă cu un film prost
şi vom mai vorbi

iar mă înşeli? Aud o voce în cap
istoria drogurilor începe cu tine
înghit în sec şi îmi spune
istoria drogurilor începe cu mărul lui adam
toţi visăm la un spaţiu ideal îi spun
cu excepţia a celor depresivi cei care se sinucid
cei amputaţi de realitate în schimb
am văzut melancolici care visau cu ochii deschişi
plouă şi iar sunt inundaţii istoria este un tunel cu multe secrete
dar şi multe scurgeri, şşşîîî te sufoci sau supravieţuieşti?




miercuri, 15 ianuarie 2014

Tensiometru în metru contemporan

În toţi anii ăştia mi-am ars-o corect.
m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă
mi-am băut cafeaua şi mi-am fumat ţigara
am mâncat tot din farfurie
m-am drogat meticulos şi am băut cu cap
am luat pauze dacă am fumat prea mult
şi am mâncat murături dacă am băut prea mult
n-am înşelat chiar dacă am fost înşelat
am fost generos cu oameni care n-au fost generoşi cu mine
am fost zgârcit cu oamenii care au fost generoşi cu mine
am înjurat dacă am fost înjurat
am criticat dacă am fost criticat
am scris despre societate când alţii se fereau s-o facă
am râs de oamenii care au râs de mine
am plâns când am simţit deşi eram în public
şi mi-am lăsat prietenul la nevoie
când ei erau zece cu bâte şi cuţite
şi noi eram doi cu ce ne-a lăsat Dumnezeu
şi Dumnezeu ne-a lăsat să ne descurcăm singuri
ca să devenim puternici.
Şi pula mea!
încă crezi că poţi să faci lumea asta mai bună?

Eu număr străzi şi felinare
eu număr copaci şi poveşti de viaţă
eu număr iubite şi frânturi de inimă
eu număr prieteni falşi şi prieteni adevăraţi
eu număr oameni şi stiluri de viaţă diferite
eu număr gânduri şi idei
eu număr speranţe
eu număr spiţele de la roata de biciletă
eu număr glume şi scandaluri
eu număr luminile şi umbrele colective
eu număr corporaţii, religii, graniţe, războaie, preşedinţi
gene, adn-uri şi tot ce ne face să nu fim fraţi
până în ziua în care Terra va fi o singură ţară
iar suma dată va fi egală cu noi.

Până atunci ne jucăm.
ne jucăm de-a şoferii şi pietonii
ne jucăm de-a fiecare pentru el
ne jucăm de-a dragostea adevărată
ne jucăm de-a cei mai buni prieteni
ne jucăm de-a viaţa
ne jucăm de-a proiectele
ne jucăm de-a va fi mai bine
ne jucăm de-a timpul ciclic şi deja vu-urile
ne jucăm de-a oamenii buni şi oamenii răi
ne jucăm de-a coca cola, supermarket-urile
creştinism, islamism, budism, hinduism
de-a rasele umane, culturi, tradiţii, obiceiuri
de-a teroriştii şi americanii
de-a poluarea mediului
de-a Obama, Băsescu, Ponta şi alţii
ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu noi înşine.

Şi cum?
Cum să alegi ce-i mai bine pentru tine
cum să alegi calea de mijloc
când ai de ales dintre drumul din stânga şi cel din dreapta
dintre cel care ai fost, cel care eşti şi cel care vrei să fii
dintre muncă şi distracţie, dintre oameni.
Cum să împaci şi capra şi varza,
cum să alegi calea de mijloc
când de mic eşti prins între două extreme
şi trebuie să alegi între
prăjitura cu ciocolată şi cea cu frişcă
şi tu le vrei pe amândouă.


marți, 7 ianuarie 2014

Eram ca două picături de apă, dar doar una trebuia să umple lacul

A fost cândva când
m-am simţit poet cu adevărat
când am iubit-o şi ea m-a iubit
pentru o secundă.
(Acea secundă a fost).
Totuşi, ar fi absurd şi
lipsit de tact să încerc
să trag de păr la infinit
acea secundă de dragul
a ceea ce a fost.
Locul ei este lângă
celelalte grăunţi de nisip
recreend armonia acelor timpuri
de fiecare dată când o ating şi
o redeschid în suflet. A fost
cândva când timpul stătea în loc
iar oamenii se rupeau de treburile lor
doar pentru sărutul nostru şi asta
îmi plăcea la nebunie.
Dar a fost cândva
şi trag de păr la infinit
secunda asta ca ultimul egoist
pentru proprile nevoi, pe ale tale ignorându-le
cum am făcut tot timpul ăsta.
Pentru că secunda aia, era singura
care mă făcea să uit de mine.


vineri, 3 ianuarie 2014

Track three. În vizită pe Terra.

          Drumurile sunt construite din oameni, braţ la braţ, cuvânt la cuvânt, idee la idee, sentiment la sentiment ca într-o oglindă şi când suntem singuri tot la oameni ne gândim. Ştii, când e iarnă şi răsufli uşurat după ce un an de zile te-au alergat câinii sau i-ai alergat tu pe ei. Încă e bine, aşa a fost dintotdeauna. E un poet care scrie tare bine dar crede ca poezia înrăutăţeşte lucrurile. Ghinionul lui. Sunt bucuros că am trăit şi încă trăiesc poezie. Am 24 de ani şi trebuie să mă gândesc serios la relaţia mea cu ea. Nu ştiu exact ce înseamna asta şi nici nu-mi place cum sună dar îmi dă aşa o aură în jurul capului de om important. N-am înţeles niciodată de ce oamenii au nevoie sa se simtă importanţi şi întodeauna trebuie să fie altcineva care sa le-o zică sau să-i facă să se simtă aşa. Din cauza asta apar şi oamenii care işi dau atâta importanţă. Dacă te subestimezi te vor subestima şi alţii. Pot să trăiesc liniştit şi fără restul lumii. Lumea a început să-mi spună poet după ce am publicat primul meu volum, eu ştiam asta dinainte. Din poezie n-am reuşit să înţeleg decât că are legătură cu rasa umană, cu sufletul şi cu haosul, mai ales cu haosul. Mi-a luat ani de zile să înţeleg obsesia soră-mii după curăţenie şi n-am reuşit. Dezordinea face bine la scris. Desigur există şi ideea că dacă ai ordine în jurul tău te concentrezi mai bine. Dar când scrii poezie nu e ca şi cum ai trage linii perfect drepte sau un efort fizic sau disiciplină. Poţi să găseşti o coerenţă specială şi în dezordine. Nu vezi atâta obsesie după armonie nici la grecii antici. Literatura o să dispară în viitor. Divorţ de cuvinte, poezia nu se îmbracă de la Prada, îşi pune hainele pe dos şi le poartă cu atâta farmec încât nimeni nu observă acest detaliu şi nimeni nu penalizează greşeala. Dacă vrei să fii celebru atunci necesitatea importanţei capată alt caracter, trebuie sa te bucuri că eşti important pentru oamenii care nu contează pentru tine. Astăzi au venit nişte oameni pe la mine care mi-au amintit de tine. N-ai mai sunat nici tu, n-am mai sunat nici eu, am avut timp să construim o prăpastie între noi în care să presărăm dor. Toate relaţile se reduc la "a vrea" şi forma negativă a acestuia. Sor'mea încă îşi plimbă aspiratorul. Oameni roboţi. Pragmatismul a ucis poezia. Plouă. Oricum nimeni nu citeşte asta. Poate cineva, pe cea mai celebră invenţie din lume. Am vrut decât o parte din lume tot de dragul poeziei. Astăzi mă duc să contez pentru cei care contează pentru mine. Oamenii inspiră. Oamenii care se inspiră, inspiră. Beuys avea dreptate. Toţi sunt artişti. Am căzut în viaţă ca din puţ în lac. Murim de la soare dar fără el nu am fi nemuritori. Ea doarme ca o pasăre dezbrăcată de inhibiţii, din cameră se aud doar bulele de acid din paharul cu cola, abia atunci înţelegi de ce trebuie să fii dream-maker şi nu loser. Imaginaţi-vă că bulele de acid sunt visele voastre care se sparg, ele fac muzica, nu reuşitele, nu succesele. Fericirea e cea mai surdă. E intensă şi scurtă, contează cât o menţii. Mă bucur că sunt important pentru cei care sunt importanţi pentru mine. Dau din vâsle pe apa care se duce la cer. Beau din apa care se duce la cer. Când murim ne ducem la cer, deci ne ducem în viaţă. În cer e pământ. Deci unde am trăit, unde trăim şi unde vom trăi ? Deci de unde am venit, cât stăm şi unde mergem? În cer e pământ, deci ? Am venit pe Terra şi ne-a plăcut atât de mult încât am mai stat sau zeii când se fut se întorc în timp şi nu mai pleacă.