CLUB A, Miercuri, 30.04.2014

Dau cu pace versuri albe!

Track five. În cântecul lui de basm îşi celebra nebunia/

Track five.

În cântecul lui de basm îşi celebra nebunia/

          Poetul a fost dat afară din cetate de către filosofi pentru că era mai autentic decât ei. Aşa a fost odată şi aşa a rămas până astăzi. Emoţia este vocea conştiinţei. Întodeauna există ceva mai adevărat decât adevărul pe care îl deţii. Îmi strâng cureaua cu forţă, mijlocul meu devine o convorbire telefonică, doar cuvintele ce se scurg ca picătura chinezească într-un pahar fără fund. Îmi strâng cureaua cu forţă, mijlocul meu devine canalul Dunăre – Marea Neagră, penisul e coada dracului, creierul mi se umflă şi încep să mă recunosc în capodopera lui Giger. Nu e obligatoriu ca totul să fie roz ca în pornografie. Mi-am dezvoltat o teorie cum că abstinenţa sexuală face un poet mai şmecher decât cei care se laudă că se învelesc cu muze. Şamanul nu scrie pentru că ceea ce vede el nu poate fi explicat în cuvinte. Iar dacă cuvintele lui ar fi cuvinte, ar arăta ca nişte purici ce sar pe foaia de hârtie, dar poetul se încăpăţânează. Ca în zilele ploaioase când apa devine tot mai tulbure şi el scormoneşte după râme să agaţe adevărul. Însă adevărul nu pune botul la vrăjeli. Privesc spre cer şi tot ce am câştigat au fost doar noi dileme. Poemele de dragoste ascund porniri sexuale oricât de bărbat ai fi. Inocenţa pare o ruşine într-o gaşcă de liceeni contemporani. Dragostea curată nu se transformă în poezie, este de la sine poezie, cel puţin aşa ar fi onest. Cele mai de succes poeme sunt cele de dragoste şi cele optimiste. Scriitori de fantasme mă arată cu degetul, uite-l şi pe ciudatul ăla! Pun gluga pe cap îmi iau sceptrul şi mă duc să bat la porţile cetăţii. Cioc cioc! Nu vă supăraţi aveţi puţin adevăr aici?

          Sfântul a fost dintodeauna vecin cu păcătosul. Fiecare a aflat de la celălat că adevărul doare. Cât timp eşti un sac de box te încordezi. Cât timp iubeşti loviturile pe care ţi le dă viaţa te relaxezi. Îmi amintesc câte complexe am dobândit când acei golani mi-au pus un gândac lângă buze şi mi-au spus cântă-ne ceva. Cât timp mi-a luat să înţeleg că regurile muzicii se contopesc într-una singură, libertatea. Cât timp am să caut genul de femeie care combină liniştea cu nebunia în cantităţi egale, femeia care e ca muzica, femeia care n-are nevoie decât de poezie. Femeia cu care ieri mă priveam ochi în ochi şi îmi spunea că n-o să ne pierdem dar îi tremurau chiloţii iar băiatul cu dubiţă a învăţat-o că inocenţa e o ruşine, şi i-a spus că maşina lui e un OZN iar stelele numai sunt poezie, fiindcă distanţa este acum doar un foc de paie. Eu am plecat şi m-am dus într-o foişor, am dat drumul la monitoare şi la microfon, simţindu-mă în sfârşit liber. Soarele se transforma atunci într-o palmă ce îmi mângăia obrazul şi îmi zicea give me five, copil a lunii ce ai căzut în prăpastie şi ai prefarat să cazi să zbori câteva secunde. Deşi în tine stă puterea de a o întoarce cu faţa în sus n-ai vrut ca cerul să fie umbrit de o limită, te-ai dus în ea şi aţi făcut dragoste cum nimeni n-a mai făcut într-un loc ascuns pe care numai cei tăcuţi îl cunosc. Tu şi prăpastia fiindcă să-i iubeşti şi pe ceilalţi nu era deloc confortabil. Tu şi muzica liniştii.