Când
mi-am dat seama că uşor, uşor încep să devin cunoscut, m-am
întors cu spatele la lume, mi-am băgat căştile în urechi şi am
dat play: Şi
Topârceanu zicea: Nu poţi să faci şi bani şi poezie. / Da'
eu nu-l cred, alerg şi încerc de zor / dar uneori parcă alerg în
cerc, să mor. / Tre' să schimb ceva, mă simt pe jar / stresat de
ceas şi calendar, presat de timp deja, / stând ca pe ghimpi de
fapt, / atent sa nu fac mai mult de trei mişcări în doi timpi. / e
clar pentru mine că nu halesc faima / mai ales de când ştiu că e
ca naiba / să fii cunoscut când n-ai bani. (Cedry2k)
Apoi
m-am trezit brusc că fac parte din lumea literară, fără să bat
la uşă şi să întreb, mă primiţi? Fără ca cineva să mă
întrebe, nu te supăra, vrei să faci parte din lumea noastră?
M-am trezit în lumea literară, mai perplex decât deobicei,
neînţelegând nici până azi, de ce dacă ai scos o carte trebuie
să faci îneapărat parte dintr-o lume. Însă, am ştiut din prima
clipă că singurul lucru care trebuie să-l fac e să continui să
scriu cu acelaşi dezinteres faţă de ceilalţi poeţi. E filmul meu
şi cu asta se ocupă scriitori, fac filme pe hârtie. Am publicat
pentru că poezia mea trebuia să ajungă la lume, asta am simţit,
asta îmi doream, (fără alte considerente) iar altă cale mai bună
nici că exista. Ori, ce altceva ai putea spune despre un om care la
vârsta de 7 ani îşi petrecea timpul desenând şi scriind propria
sa carte de poveşti, iar la 9 ani prima sa poezie. Ce altceva ai
putea spune despre un elev de liceu care era interesat parcă doar de
poezie, şi mereu retras, singuratic, trist fără să aibe habar ce
e aia distracţie.
Citeam
poezie modernă, până am descoperit poezia contemporană românească
şi am rămas fascinat de libertatea şi originalitatea ei. Scriam la
rândul meu, caiete întregi de versuri însă vizibil influenţat de
Nichita. Eram conştient de asta aşa încât, încă din liceu am
încercat să-mi formez propriul stil. Când terminam un caiet, luam
unul nou şi îmi ziceam, gata asta e altă etapă, trebuie să scriu
altfel. Şi tot aşa până am ajuns să creez ceva al meu şi pe
care nimeni nu mi-l poate lua, ceva autentic. Tot aşa m-am lăsat şi
de citit o perioadă, fiind foarte tânăr şi necopt la minte, mă
lăsam uşor influenţat.
La
3 ani când mi s-a tăiat moţul, am ales trei obiecte, un caiet, un
pix şi o brăţară de argint. La 5 ani am băut prima dată alcool,
la 6 ani am avut prima revelaţie, la 18 ani am fumat pentru prima
dată haşiş. Tot atunci am început să am un soi de hobby pe care
îl mai practic şi astăzi, şi anume, să ofer poeme la oameni pe
stradă, baruri, chestii, diverse locuri. Poeme pe care le scriu atunci
pe loc, folosindu-mă de improvizaţie, ştiu că şi Nichita făcea
asta. Cred că am dat în jur de o mie, dacă nu şi mai mult. Mai
târziu acest gest avea să mă ajute cumva. După ce am terminat
liceul am vrut să dau la regie dar n-am mai dat, apoi la grafică
dar n-am mai dat, şi multe alte domenii din sfera artistică, am dat
în schimb la litere dar n-am intrat. Cum necum am ajuns la
filosofie, unde m-am simţit stingher, era şi perioada după moartea
mamei peste care nu trecusem şi mă simţeam total rupt de lume,
incapabil să port o discuţie. În fine am stat un an acolo, mi-am
retras dosarul şi am strigat viva la revolution, cuba libre! Mi-au
rămas cunoştinţele adunate despre filosofie, experienţa
filosofică a lui Nietzsche cu lumea ca o fantomă care pluteşte şi
pe care am avut bucuria de a o trăi pe bune şi cursul lui Liiceanu
despre fenomelogia lui Heidegger din anul III, unde mergeam ca
auditor şi unde chiar simţeam că fac filosofie. Apoi am dat la
Istoria Artei, unde am stat un an, îmi doream să studiez arta
contemporană, dar erau prea multe biserici şi evul mediu şi mi-am
băgat pula, am început să beau, să fumez, să cunosc oameni, să
mă droghez, să pictez, să scriu mai bine, să mă împrietensc cu
membrii formaţiei Tragic, să-mi fac cont pe facebook (de care nici
nu auzisem), să-i descopăr pe beatnici, să fac muzică şi să-l
pun pe Allen Ginsberg pe beat (fascinat de flow-ul cu care îşi
recita poemele, ba chiar l-am văzut ca un precursor al
hip-hop-ului).
După care, am dat la pictură, unde mi-au spus că
„şcoala
e şcoală şi arta e artă” şi în final am ajuns la sculptură şi aici am
rămăs şi până azi. Aici începe partea interesantă, cu perioada
de creştere, experienţă de viaţă şi treaba asta cu publicatul.
În
primul an am ajuns la psihiatrie, de la bal la spital. Exact aşa a
fost! Luasem nişte căcaturi de spice-uri de prizat pe care le-am
combinat cu alcool. Am leşinat în baie, timpul s-a scurs foarte
repede. Când m-am trezit, petrecerea se terminase deja, eu eram
praf, le-am zis că vreau să merg acasă dar băieţii de la bar au
trimis o ambulanţă, am ajuns la urgenţe la Floreasca, în aceaşi
noapte în care murise Păunescu. M-au băgat pe perfuzii, eram în
stare să fac orice numai să-mi dea un pix şi să scriu, dar
asistentele alea mi le luau pe toate. În final am găsit un marker şi
mi-am scris pe corp un poem, le-am zis că fac un happening şi că e o formă de artă dar n-au înţeles şi m-au trimis la Obregia, unde
am avut o experienţă foarte mişto şi niste discuţi foarte
interesante cu doctorii de acolo, le-am zis că am avut un vis, că
am să ajung aici şi am să scriu toţi pereţii ăştia albi cu
markerul. Mă întreabă, şi ţi s-a îndeplinit? Nu, că n-am un
marker! Se face, dar nu s-a mai făcut. În fine, în perioada asta
scriam pe pereţii facultăţii, îmi doream nespus să public şi să
fiu recunoscut. Citisem pe net un scurt articol a lui Andrei Ruse
despre cum să publici, şi mi se părea că şansele mele sunt
foarte mici, aproape că îmi luasem gândul de la asta şi îmi tot
închipuiam cum ar fi dacă m-ar descoperi un om şi m-ar ajuta în
sensul ăsta, ceea ce avea să se şi întâmple mai târziu (doar,
i'm
fuckin' dream-maker), şi
nu unul, mai mulţi. Unii spun că am fost şi sunt norocos, eu zic
doar că am muncit mult şi încă muncesc. În perioada aia apăruse
şi Hyperliteratura, un site mişto, care venea cu un aer nou, cu
interfaţă de calitate şi multe opurtunităţi. Eu, eram sceptic şi
încă sunt, cu site-urile astea de literatură. Însă, am zis hai mă
să-mi fac şi eu un cont, sincer mă atrâgea site-ul. Mi-am făcut
un cont (unul dintre puţinele lucruri bune pe care le-am făcut) şi
am făcut ceva vâlvă pe acolo, (ba chiar ajunsesem editor la un
moment dat) până s-a închis comunitatea. Tam-tam! Şi asta a fost
şi cu Hypera.
În anul II, am
avut o temă la cursul de Noile Media, să facem un scurt film despre
o zi din viaţa noastră, eu am făcut un poem ce pula mea. Asta a
ieşit din cele mai rudimentare condiţii:
Alexandru
Solomon (pe care îl
respect pentru documentarele care le face) mi-a spus că e poezie dar
e cam vag, neînţelegând diferenţa dintre documentar şi poezie.
Oricum am luat-o de bună, având în vedere natura efemeră a
poeziei. Slavă domnului că se termina şcoala şi că nu mai aveam
ce draci să-mi fac. Am plecat şi eu ca orice tânăr golan în Vama
Veche la Folk You. În gară la plecare, l-am întalnit însăşi pe
poetul gării de nord, nu îmi venea să cred că personajul chiar
era real. Şi aici începe cu adevărat poezia. Am stat două
săptămâni. Prima pe banii mei. A doua tot pe banii mei. Scoşi
ghici din ce? Dădeam un poem pe un leu, (vezi Greaca Veche, pag
91.) o fată drăguţa mi-a dat chiar un pachet de ţigări, mai
primeam şi mâncare, mai făceam şi artă, colaje, diverse, gen un
urs din gunoaie pe care am luat 20 de lei, evident m-am dus instant
să-mi iau droguri (cu asta oricum nu era bai). În Vamă am citit
pentru prima dată în faţa publicului, un poem pe care l-am scris
pentru o fată, publicul era format din fata asta şi nişte băieţi
pe care i-am cunoscut acolo şi care făceau muzică. I-am scris un
poem şi lui Adrian Despot, cu care m-am trezit stând spate în
spate la răsărit. Când i-am dat poemul, Despot a exclamat: ce
căcat
de poezie mai e şi asta! În fine după două săptămâni de vamă,
mă cam săturasem, nu prea mai făceam nici bani plus de asta mă şi
îmbolnăvisem de pneumonie şi nu mai puteam lucra. Eram praf,
prăjit, copilul mării. Îmi pierdusem telefonul dar cum necum
reuşisem să fac rost de numerele de telefon a alor mei. I-am sunat
să vină să mă ia. Ştiam ce mă aşteaptă, eu arătam ca dracu,
nu mai aveam un leu şi mai mă şi îmbolnăvisem. Mi-au spus că
ajung la 12. Mi-am strâns cortul frumos şi m-am dus să-i aştept
în staţie. Ştiam că trebuie să vină cu maşina lui unchimiu,
dar se făcuse aproape 15 şi ei nu ajunseseră.
De ce?! Păi uite de ce:
Pipi
de sfinţi
Şi
totuşi ce bine că am plecat -
acum
că mă întorc acasă la ai mei
într-un
logan pe autostradă
(cu
parbizul spart pe la Cernavodă în lipsa mea
tot
din vina mea şi asta - atât de absent...)
cu
o pneumonie şi poveşti adunate într-o vară
de
nici nu ştii de unde
cât
să mă ţină o toamnă până la iarnă
ca
murăturile
când
am să construiesc alte poveşti
care
o să mă ţină şi astea o primăvară până la vară
deci
e bine să trăieşti din prezent spre viitor.
Şi
totuşi ce bine că am plecat ca să am unde dar
mai
ales la ce şi de unde să mă întorc
şi
acum că tot am aterizat pe pământul ăsta nou
nou
pentru că am mai crescut un pic şi cifoza
încă
câteva grade
(nu
mai are mult până o să devină un unghi drept)
cât
să văd viaţa într-un alt fel, acum sunt şi eu bărbat
zic
să-mi fac de cap, zic să-mi găsesc de lucru
pe
drum o pisică moartă lângă un tomberon
din
ea încă se mai aude torsul ei blând după tandreţe
toate
miturile mor
găsesc
oameni noi care mă iubesc dar şi zevzeci
(aştia
oricum sunt peste tot)
şi
asta e minunat ştii
oamenii
sunt destul de limitaţi şi te poţi plictisi repede de ei
aşa
cu ăştia noi barem mai fac de o poveste, două, trei
cum
ne întindem la băutură
cât
să termin şi eu cartea asta
începută
parcă ieri
că
aşa-i timpul
ca
o vezică care după o bere
fuge
repede la baie
să
facă pipi
să
se cureţe
de
toate toxinele şi deziluziile din noi
visând
la o eprubetă imaculată plină cu virtuţi
ca
analizele sfinţilor
dar
sfinţii n-au trăit suficient
cât
să devină insuficient de fericiţi
învelindu-se
cu vicii
aici
toţi consumăm oameni
şi
fiecare se hrăneşte din celălalt.
(Astă
este şi poemul care închide volumul.)
Toate bune şi
frumoase, după ce m-am întors din Vamă (vara aia a fost de vis),
m-am dus frumos să-mi fac nişte analize. Am descoperit că am
pneumonie la plămânul stâng. Nasol zic. Şi dăi, şi bagă
tratament. Ei mi-au recomandat nişte codeină, care era pură, ei nu
ştiau că eu sunt toxicoman şi s-ar putea să-mi placă. Şi mi-a
plăcut. Nu ştiu ce părere aveţi voi dar eu am un defect de
coloană (cifoză) şi chestia aia pe lângă că îţi lua durerea
din cap şi tot corpul, o lua şi din măduva spinării. Şi bine era
mişto. I-am dedicat şi un poem (Code, pag. 89). Şi cum stăteam eu
pe acasă aşa în rutina mea de toate zilele, (nici nu mai mă
gândeam la publicat, am zis asta e, sunt poet de cartier, vroiam
doar să-mi organizez expoziţia de pictură şi atât, nu-mi mai
păsa, oricum era încă vacanţă) apare Andrei Ruse pe facebook,
îmi zice dacă nu vreau să vin la o seară de poezie, (pe care o
organiza el cu scopul de a strânge nişte fonduri pentru proiectul lui Cătălin Tzetze) poate citeşti şi tu. Mi-am luat
textele frumos şi am plecat de acasă. În drum spre Legere, unde se
ţinea evenimentul, m-am oprit la farmacie să-mi mai iau nişte
codeină. Când am ajuns în club, am avut un vibe mişto din prima
clipă, lume neobişnuit de multă pentru o seară de poezie, poeţii
care mai de care, acolo i-am cunoscut pentru prima dată pe Andrei
Ruse, Xiron Xin Marian, Cosmin Dragomir, Dana Banu, Ioana Vighi şi
pe SGB, până şi pe SGB. Zic bun, care-i treaba, poezie e, se
simte, să ne delectăm şi să ne bucurăm. Chiar mă simţeam
altfel, eram prima dată la un astfel de eveniment. Citesc, unu,
citesc doi, citesc trei şi vine Andrei la mine să mă întrebe:
-ai textele la tine?
-Da.
-Hai
că
după ăsta urmezi tu.
-Nu, eu vreau să
fiu ultimul.
-Hai că îţi iau o
bere.
Îmi ia o bere. O
beau (efectul de la codeină încă se resimţea). După care vine
iar.
-Hai
că
după ăsta urmezi tu.
-Nu, că am emoţii,
am track, nu ştiu ce.
-Îţi mai iau o
bere.
Şi îmi ia o bere.
După care am urcat şi eu pe scenă. Am zis ăsta e momentul. Îmi
bag pula, dacă trebuie să o fac şi pe asta o fac. Când am urcat
acolo, aveam nişte emoţii de mamă-mamă, eram prima dată pe o
scenă, am întrebat dacă se poate face ceva cu muzica (nu de alta,
dar nu pot concepe poezia fără muzică, plus că mă ajuta să mă
mai relaxez) şi Florin Vioreanu a fost foarte inspirat şi a băgat
ceva de Philip Glass, a picat la fix, am început să citesc şi
lumea să aplaude, am citit un text de două ori, neatend fiind,
mi-am dat seama şi-a dat seama şi publicul (deştept de altfel) am
recunoscut, dar publicul a râs, era al meu, mă simţeam ca acasă,
aşa de bine încât l-am rugat pe Andrei dacă mai pot să citesc încă un
text. Am fost cel mai aplaudat şi apreciat în seara aia. După ce
s-a terminat evenimentul am rămas la masă cu oamenii ăştia. Lumea mă întreaba dacă sunt publicat şi se
mirau cum de nu. Andrei mă întreabă dacă vreau să public, îi zic
că da, îmi zice, mai stai pe la masa asta. (în glumă cred, că
deh... aşa se face la scriitori, trebuie să stai pe la mese) În
fine, a fost o seara tare faină, ba chiar i-am vândut lui Cosmin
Dragomir textele cu autograf, pe băutură, shaorma, taxiu, parcă
m-am întors şi cu bani acasă, nu mai ştiu.
După asta, a
început şi facultatea, licienţă, stres. Andrei mă făcuse pe
mine şi pe Xiron editori pe Hypera cu scopul de a reînprospăta
comunitatea (nu a fost prea inspirat), eu mă ocupam şi de treaba
asta cu luatul cărţilor de la Polirom, pe care le ofeream ca premii
pentru diverse concursuri. A fost o ocazie ideală, să intru şi mai
adânc în lumea asta, să cunosc oameni care lucrează într-o
editură, poeţi, scriitori. Aşa i-am cunoscut şi pe Paul Vinicius
şi pe Dan Mihuţ. Timpul trece, îmi văd de ale mele, nimic nou sub
soare. E iarnă şi aproape se încheia perioada de înscriere la
concursul de debut de la CR. Fac şi eu manuscrisul cu atenţie şi
răbdare şi mă duc să-l depun la sugestia lui Andrei. Mai târziu
să aflu de la Xiron, ca asta a fost ca să văd că aceste
concursuri nu-s chiar aşa pe bune cum crede lumea. În cele din
urmă, mai vorbesc cu Andrei şi cu Cosmin Dragomir despre publicat,
eu aveam deja o promisiune de la Andrei, că o să se întample asta.
Trimit manuscrisul lui Cosmin Perţa, da se plublică, se face. Da se
publică! Bun aşa, cartea avea să iasă în mai 2013 la Bookfest.
În timpul ăsta
vorbesc cu Perţa despre manuscris, cum să arate coperta ş.a.m.d.
Îi trimit o imagine cu o călugăriţă neortodoxă, goală şi cu
ţigara în gură, Cosmin îmi spune ca n-are cum să pună o aşa
imagine deocheată pe copertă pentru că şeful lui are neam
evlavios şi l-ar dar afară în secunda doi. Bine schimbăm
imaginea, şi ajung la mâna asta care vrea să se cureţe de un poem
foarte frumos şi care mi s-a părut foarte sugestiv pentru titlul
cărţii.
În seara, în care
cartea avea să intre în tipar, eu m-am dus afară să fumez un cui,
două, trei şi să sărbătoresc, deşi treburi de rezolvat mai
erau. Recomandările nu erau toate gata, coperta nu ştiam cum arată
în final, net n-aveam. Il sun pe Dan şi il rog să se ocupe el de
treaba asta. Şi îi mulţumesc că a făcut-o. În tot timpul ăsta
cât aşteptam un prieten să vină să tragă şi el din cui, (se
certa cu prietena lui, mai târziu aflu şi eu că aşa stă treaba
cu femeile, dacă nu te cerţi cu ele tot degeaba) apare o femeie cu
nişte napolitane. Se apropie de mine şi îmi dă câteva, îmi zice
aşa e şi fiul meu, trebuie să mâncaţi, să aveţi grijă de voi
copii. Zic, woaw, ce mamă n-avenit să strige la mine, drogatule!
Zic bog da prostea şi mă întorc la grijile mele, oare cum o fi
coperta, oare o să iasă bine.
E
Mai. E Bookfest. E lansarea. Emoţii cu caru'.
Între
timp îmi făcusem şi eu o prietenă, pe care am iubito aşa cum
ştiu eu să iubesc, cu patos nu cu cash. Şi eram conştient că n-o
să merite, dar parcă am vrut din tot sufletul să trăiesc până
şi poemul ăla de pe copertă pe care nu l-am scris eu, să trăiesc
până şi coperta din cartea asta, s-o trăiesc până la cotor,
până în lemnul din care a fost zămislită. Ajung la standul
editurii puţin timorat, şi văd cartea, primul sentiment a fost
tare ciudat, unul parcă de tristeţe. Acum nu mai e poezia mea, acum
e poezia lumii am dat-o pe 10%
şi
50 de cărţi din tiraj. Abia după observ că coperta nu mai era
albastră aşa cum îmi trimisese Cosmin Perţa, imaginea pe mail ci
violet. O fi greşit ei codul de culoare când la trimis la
tipografie sau tipul care lucrează acolo o fi studiat artele şi cu
ochiul lui mai dezvoltat, o fi zis băi arată mai bine aşa. Nici
astăzi nu ştiu, cert e că pe site tot albastră apare şi eu în
format digital tot albastră o am, dar voi să ştiţi că ea e
violet! Ce-i drept, chiar arată mai bine aşa, lumea chiar mă lua
la mişto, ce faci mă scoţi carte cu Steaua? Păi dacă e pentru
campioni! Le răspundeam, eu oricum nu aveam nici o problemă că-s
stelist dar mă amuza cum un volum de poezie poate fi corelat cu
fotbalul, măcar de ar avea poezia 1% din banii şi gloria acestui
sport.
La
lansare, era o altă lansare viz-a-vi de standul nostru, aşa ţipa
ăla la microfon şi aşa mă enerva că trebuia să stăm după el
să termine că nu ne puteam auzi. Adică îl întrecea şi pe Dan
Mihuţ la volum, şi Dan are plămâni nu glumă, nu la sănătate mă
refer. Stăm, ce stăm, să termine ăsta, între timp mă roagă
Vlad Drăgoi să-i fac un paravan să ia şi el o carte, eu aveam
emoţii şi lui îi ardea de d'astea.
No, bine să
ajut omul. Cosmin Perţa zice să-i dăm drumul că nu mai putem
aştepta. La lansare cred că venise în jur de 12 oameni, oricum
lansările de la târguri sunt cele mai oribile. Mi se dă şi mie
microfonul, şi zic, no bine, tu ăsta de viz-a-vi dacă ţipi aşa
tare, stai că ţip şi eu. Dar n-am ţipat întocmai, am făcut ce
ştiu mai bine să fac, să cânt poezia cu flow de rap (chiar dacă
unii nu-s de acord cu asta). După ce terminam una, nu se auzeau
deloc aplauze, abia la final s-au auzit şi abia atunci mi-am dat
seama că publicul aşa este educat, la lansări se stă cuminte şi
se aplaudă la final. Mă retrag, nu vând o carte, Vlad Drăgoi mă
felicită, woaw ai făcut performance frate! Merg mai departe, mă
mai plimb pe la târg. Mă întorc la stand curios dacă s-a mai
golit raftul şi observ că da, acum că s-or fi furat, s-or fi
vândut, nu ştiu. Ulterior aflu la editură ca la târg s-au vândut
15 cărţi. Eh, mai bine să mi le dea editura mie pe toate că mă
descurc mai bine ca ea. Din 70 de cărţi pe care le-am avut pe mână
cred că am reuşit să vând în jur de 50 pe la diverşi oameni. De
la care am primit feedback-uri pozitive, gen am citit-o în două ore
sau am citit-o într-o noapte. Au fost şi d-alea negative, gen
cartea ta e proastă şi e plină de greşeli gramaticale (atenţie,
că greşelile alea sunt făcute intenţionat, altele sunt cuvinte
inventate, iar altele pur şi simplu argou) sau una de la tata, ce
carte ai scris si tu mă, e numai despre droguri, tu trebuie să
scrii ce-i dor pe oameni. În primul rând nu este numai despre
droguri, de fapt nu e deloc despre droguri în al doilea rând şi
drogurile dor pe oameni, mult mai tare decât ar crede oamenii pentru
care acest domeniu este doar un tabu şi atât. Unele nu le-am
vândut, le-am dat la prieteni sau la oameni care am considerat că
merită. Din păcate una dintre persoanele astea n-au meritat, de
vreme ce m-a dat afară din casă pe mine şi pe fosta prietenă
pentru că ne-a prins în mijlocul acţiunii în camera colegei sale
de apartament care nici măcar nu se mutase acolo încă. Ce grasă
proastă, nazistă şi producătoare de teatru pe deasupra, îmi
imaginez ce fel de teatru face ea. Dar să revenim la treaba asta cu
publicatul. Bun, am scos şi eu o carte care se vinde nu se vinde,
care v-a câştiga nişte premii sau nu (vedem în 2014) şi pentru
care lumea mă tot laudă că scriu bine. Sincer am învăţat să mă
sustrag de orice părere că e bună, că e rea, prefer să stau
departe. Plus că treaba asta cu scrisul bine nu ştiu exact ce
înseamnă, e ca şi desenatul bine? Pentru că pot să desenez
foarte prost, şi să fiu apreciat pentru expresivitate şi
originalitate. Ce-i drept era bine dacă aş fi învăţat lucru ăsta
dinainte să-i răspund criticii negative a lui Bogdan-Alexandru
Stănescu din Suplimentul de Cultură. Într-adevăr nu trebuia să
mă obosesc să-i răspund, că vezi doamne nu mai scrie nimeni
despre mine. Am făcut-o oricum cu gândul de am apăra arta, uneori
trebuie să faci şi asta, plus de asta nimeni nu face critică la
critică, ţinând cont că în cronica domnului Stănescu se
vorbeşte mai mult despre persoana mea şi despre susţinătorul unei
„poezii de tip nou”, adică
Răzvan Ţupa, decât despre carte în sine. Ţinând cont că domnul
Stănescu se întreabă retoric, cum de îmi permit eu să scriu o
carte despre viaţa mea la numai 24 de ani, dar ce, dacă aveam 150
de ani era legal? După ce am răspuns cronicii aduse iubirii care
nu e verb, m-a sunat Cosmin Dragomir, să-mi spună că nu am făcut
bine ce am făcut, să nu fac şi eu greşeala pe care a făcut-o
alţii, că dacă ştiu ce a făcut Chuck Palahniuk când i-a fost
refuzată o carte la o editură, a scris una şi mai violentă! Aşa
dar pregătiţi-vă de „RADIO PAINKILLER” care
v-a fi gata în
2016 sau Dumnezeu ştie când.
Mai
târziu aveam să aflu de la SGB cum stă treaba cu lumea literară,
că trebuie să stai pe la mese, să nu faci pe deşteptu',
să dai cu bună ziua. Sincer? Mi
se rupe de lumea literară.
Doi, SGB îmi spune că valoarea e relativă, fireşte de la Einstein
încoace totul este relativ, mai ales când ai succes, nici nu mai
contează dacă eşti bun sau slab, dar eu cred totuşi că valoarea
contează şi că publicul nu e chiar aşa prost şi ştie ce să
aleagă. Sincer? Cred mai mult în public decât în critica de
specialitate, în fond şi până la urma urmei lui mă adresez, nu
unor găşti literare. Au fost unii care au venit să-mi spună că
m-am grăbit cu publicatul. Păi de ce m-am grăbit bai nene?! M-am
grăbit pentru că există ideea asta a voastră comună, cum că
poezia este o chestie de tinereţe şi că treptat treptat ea se
duce. În primul rând poezia este o relaţie de prietenie care durează
toată viaţa, în al doilea rând existe numeroase contraexemple de
poeţi care au debutat la vârste fragede şi care au continuat să
publice şi nu oricum ci foarte bine şi pe care nu mă obosesc să-i
enumăr aici. Staţi voi liniştiţi că nu rămân doar cu talentul
şi cu volumul de debut, staţi voi liniştiţi că am dat întodeauna
totul pentru poezie şi am să dau în continuare, staţi voi
liniştiţi că nu mor cai când vor câinii şi am încălecat pe o
şa şi v-am spus povestea aşa! Ne vedem peste zece ani când n-am
să mai fiu nici tânăr, nici poet, am să mă contopesc cu poezia!
