Răspunsuri
la neliniştile mele metafizice, care pe mine nu mă deranjează dar
pe alţii, da.
La aproape doi ani după ce
am debutat, citeam multă filosofie amintindu-mi de mine la optsprezece ani
când mergeam ca audient la cursul de fenomenologie ţinut de Gabriel
Liiceanu. Eram singur şi retras lucru care nu mă deranja, ba chiar
dimpotrivă, mă puteam concentra. Însă mă apucase nostalgia şi
mă gândeam la câţi prieteni am. Nu erau mulţi ba dimpotrivă dar
ştiam că cei care sunt şi cei care vor venii vor fi pentru toată
viaţa mea. Erau momentele când îmi pierdusem încrederea în tot,
divinitate, familie, iubită, puterea poeziei şi în mine, pur şi
simplu nu-mi mai vedeam rostul. La master nu mai mergeam din varii
motive, unul ar fi acela că el se numeşte "tehnici şi
strategii de creaţie în sculptură" dar nu are nici o legătură
nici cu una, nici cu cealaltă, cu ce ar trebui să înveţe un
artist pentru a se promova ş.a. în marea roşie. În plus, vedeam
cum pur şi simplu mi se seacă bruma de lumină şi că e doar o
pierdere de vreme. Atâta timp cât Universitatea Naţională de Arte
se află pe la 1900 şi n-are nici o legătură cu peisajul actual al
artei. De vină sunt şi eu, că nu prea am fost dar sunt de cinci
ani în şcoala aia şi nu s-a schimbat nimic, apoi oricum am început
să triez priceprile artistice, fiindcă nu poţi da sută la sută
în toate domenile de care eşti preocupat. Însuşi Descartes spunea
că a dat zece la sută în filosofie, restul de nouăzeci a fost
pentru matematică. Şi nu mi-e frică să mă retrag, să dau înapoi
dacă aşa simt. M-am retras de la Filosofie doar după un an şi de
la Istoria artei, tot după un an ca să dau la pictură şi să mi
se spună la admitere că „şcoala e
şcoală şi arta e artă” şi să văd după cinci ani (hai trei,
adunaţi) de sculptură că aveau o mare dreptate.
Şi vă spun că tot
sfatul cerut ajută, am stat un an de zile şi am ciulit urechile la
atitudini, moduri de gândire şi viziuni asupra unui obiect,
sfaturi, datorii etc. ale artiştilor din cercul meu şi îţi jur că
n-am înţeles nimic. Ba dimpotrivă, mă pierdusem în gânduri şi
apoi m-am îndoit de tot, până şi de mine. Apoi am citit
Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl şi l-am luat pe
Adalbert Von Chamisso ca antrenor, care mi se pare cel mai bun
antrenor de autori, îţi dă curajul să fii ce ar trebui să fii.
Dar ca să revin, mai ales şi nu din invidie şi ego ci dintr-o
analiză de bun simţ făcută pe poeţi şi nu pe poezie. Pentru că
toate ca toate, ei sunt cei care indică poezia în lume şi o
direcţionează, că deşi înainte îmi plăcea fiind outsider (nu
că acum n-aş fi, se vede mai bine aşa) să văd cum poezia
contemporană iese în lumină, să văd că poeţii se mişcă şi
că poezia e vie nu la modul ăla metaforic ci chiar acolo în
centrul societăţii ca "instituţie". Am descoperit
orgolile şi minciunile, neînţelegerile (alea sunt fireşti, dar
când vin dintr-o nesimţire crasă şi lene intelectuală, nu mai
sunt) precum şi susţinerile amicale şi absurde (pe unii chiar
cunoscându-i mai îndeaproape) şi m-a întristat ca om căruia îi
place adevărul, ori n-am înţeles eu multe lucruri, dar nu-s
dezamăgit. Dezamăgirea când te priveşte doar pe tine, poate fi
chiar un semn bun şi pot spune că puteam să debutez cu un volum de
două ori mai bun, dacă mai aveam răbdare, dar nu regret, aşa a
fost să fie. Şi ca să revin la dezamăgire, când această stare
îi priveşte pe alţii se transformă într-un viciu care te scoate
din joc, pesemene sunt chiar şi poeţi laureaţi care au renunţat,
aşa că n-am de ce să fiu eu dezamăgit de neputinţele altora, ba
cred că mai de grabă e vorba de compătimire.
Dar să revin la singur
şi retras şi citit mult. Nu s-a schimbat foarte multe lucruri, dar
ceva s-a schimbat. Am început să practic reducţia fenomenologică,
ca meditaţie radicală şi pot spune că n-am fost nicicând mai
bucuros. Mai ales că acum pot accepta orizontul pe care îl văd şi
îl iau ca atare dar nu absolut, înţelegând că pe el nu stă nici
un soi de aşteptare şi că e chiar sănătos să ai îndoieli. De
altfel, Husserl m-a făcut să înţeleg că nu există blocaje ale
inimii şi chiar dacă ar exista, ele în ultimă istanţă devin
blocaje ale minţii ce pot fi depăşite doar prin evoluţia şi
controlul minţii. De pildă, una din greşelile creştinismului este
aceea că acesta se întemeiază tot pe un sistem politic ce are ca
premisă, fratenitatea, însă fratenitatea este o marcă a familiei
şi nu poate funcţiona decât într-o comunitate restrânsă, căci
ce este familia, dacă nu, o comunitate restrânsă? În fine, n-am
nici o idee ce să fac cu viaţa mea, (sau sunt câteva, de pildă
meseria de curator mi s-ar potrivi mănuşă, dar om muri şi om
vedea, cum spunea Nichita) aşa că am început să scriu despre idee
în spiritul critic al fenomenologiei artei şi despre posibilitatea
acesteia de a exista ca disciplină autonomă. Mai ales că dacă
spun că sunt artist, mi se pare esenţial să mă întreb „ce
este arta?”. În paralel lucrez la al doilea volum (focA),
scriu mult şi frenetic şi tai la fel de mult. Lucrez în jur de
trei ore la un poem pe zi şi uneori acord mai multe zile pentru
varianta finală, şi cred că asta este de fapt partea cea mai
importantă a antrenamentului. Fiindcă orice iubitor de poezie
citeşte poezie sau despre, dar cu scrisul e mai greu, e de fapt
practica poeziei. Am doar vreo treizeci de pagini adunate, texte bloc
pe care le tot recitesc iar cu versurile e un pic mai dificil,
fiindcă trebuie să-mi dau seama de coerenţă. Însă consider că
am evoluat şi că încep în sfârşit să mă apropii de esenţa
vocii mele sau mai bine zis să fac toţi zeii ăia micuţi lăuntrici
să cânte corect. Şi că tot am făcut referire la cântat, ca poet
performer îmi rezerv timp şi pentru antrenarea glasului, cred că
este necesar, nu-mi doresc să zgârii publicul. Iar dacă acest
„bruiaj” se întâmplă, trebuie să fie întemeiat pe un concept
bine pus la punct. Şi iată, de ce am pomenit de "susţineri
absurde”, tocmai pentru că sunt amicale şi fiindcă valoarea este
la fel de relativă ca succesul. Şi dacă voi reuşi să dovedesc
acest aspect, cum că axiologia nu are sens ca disciplină filosofică
dar nici nu există ca fenomen lumesc. Încât să nu fiu dubitabil,
atunci când voi spune "eu sunt regele!", cei care mi se
vor supune nu vor fi cei care îmi vor recunoaşte valoarea ci cei
care s-au lăsat manipulaţi de calitatea mea de formator de opinie.
Ba chiar am să mă opresc un pic aici, pentru a face o modestă
precizare cu privire la o ipoteză. Axiologia nu-şi are rostul ca
disciplină filosofică şi nici de altă natură dat fiind faptul că
se întemeiază pe premisa clasificării valorilor prin depăşire în
căutarea unei valori absolute. Însă tot ce poate fi depăşit este
în ultimă istanţă relativ.
În altă ordine de
idei, aceasta a fost o simplă bucăţică de jurnal. Ceaa ce urmează
este însă, o ipoteză (încă una incompletă) pentru naşterea
unei noi specii de poezie. Ca atare, haterii adevăraţi se
vor interesa de sensul acesteia şi vor aduce argumente sau
contraargumente. Pe când, cei care se vor face remarcaţi prin
„băterea cu parul” departe de obiectul studiului vor fi indicaţi
ca fiind cretini de excepţie ai cretinismului. Cum sunt destui în
spaţiul contemporan a literaturii româneşti (2015), aşa că nu vă
îngrămădiţi.
Naşterea
poeziei fenomenologice
Dacă plecăm de la
premiza ca filosofia este o lume întoarsă şi că preocuparea ei
este fiinţa şi adevărul şi în măsura în care aceasta pătrunde
în artă prin lectură ori căi indirecte - remarcăm că ceea este
suprareal sau subreal este manifestarea raţiunii conştiinţei
transcedentale şi sensul criptic al acesteia în sensul artei. Deci
ceea ce nu este iraţional în stare pură este imanent şi raţional.
Ca atare, este eronat să spunem despre Blaga de pildă, care scria
despre fiinţă că este suprarealist. El este mai de grabă
metafizic însă ceea ce este metafizic nu este suprareal ci mai
degrabă un afect al esenţei mai ales din punct de vedere
epistemologic - nu este nimic separabil. Prin urmare, aşa cum
fenomenologia pune în paranteză metafizica, în poezie (care este
mama artelor după Heidegger dar nu în sens concret
ci substanţial) intrarea fenomenologiei face posibilă punerea în
paranteză a poeziei metafizice şi a tot ce este în mod eronat
considerat ca fiind suprareal. Cei care au debutat în filosofie fie
doar şi prin lectură vor remarca că în spatele textelor
suprarealiste - de pildă poemele lui Gelu Naum, ascund cugetări
filosofice de natură empirică deci a afectelor fiinţei –
fenomenelor. Ceea ce este real nu poate fi suprareal decât prin
transcendere - ori ce este transcedental în ultimă istanţă este
cel mult real dar ireal printr-o raportare proprie a realului, adică
faţă de el însuşi sau ceea ce este considerat suprareal.
„În
măsura în care absolutul nu poate fi absolut faţă de el însuşi
prin abilităţile pe care le deţine, el este prin proprile
abilităţi (îndoiala, fragilitatea, camuflarea, revărsarea,
căutarea şi găsirea, reflecţia, aplicabilitatea,
auto-referenţialitatea etc.) relative - noego ca atare
relativitate absolută şi transformabilă prin proprile abilităţi
pentru a descoperi altele noi. Ca urmare inspiraţia nu doar că este
arta este şi o stare transcedentală care preia abilităţile lui
Immersein (mereu a fi) prin însuşi abilitatea reculegerii în
sine - care nu poate face abstracţie de celelalte abilităţi - a
ceea ce este şi absolutul relativ, iar în ultimă istanţă, ceea
ce face necesară existenţa inspiraţiei şi ceea ce o mişcă, este
aspiraţia” (Viku Zen, Zumzetul Ideilor, în
lucru...).
Astfel a venit vremea
naşterii unui noi specii de poezie - poezia fenomenologică. Însă
nu într-un sens ideologic de a creea vreun curent artistic, care din
punctul meu de vedere şi după o analiză amănunţită a artei
contemporane nu mai are sens decât ca indicare a unui stil sau
grupuri de stiluri cu acelaşi scop într-un mod oficial. Ci, mai de
grabă ca dare de veste a unei viziuni, care poate fi remarcată în
poezia contemporană tânără unde se observă
interesul mai multor poeţi pentru filosofie nu doar din prizma
lecturii cât şi a trăirii ei ca
meditaţie şi versificări ei în urma meditaţiei sau în timpul
acesteia. Desigur, interesul poeţilor pentru filosofie a existat
întodeauna, însă în aceste timpuri el pare a fi mai apăsat. Ca
urmare acestui interes pentru filosofie - indicăm naşterea acestei
specii de poezie. Astfel, poezia fenomenologică face din poezie nu o
meditaţie lucidă, după spusele lui Nichita Stănescu ci una
transcedentală şi conştientă de absolutul şi relativitea ei,
deci un vis raţional. „Iniţial
conduce la o radicală transformare a individului comparabilă la
început cu o conversie religioasă” (Husserl).
Mai cu seamă,
suprarealism nu poate fi decât ceea ce este iraţional în stare
pură, adică ceva lipsit de sens logic şi reprezentare proprie a
unui context social. Dacă privim prin acest chenar dadaismul şi
suprarealismul autentic deopotrivă observăm că nu există nici o
diferenţă între cele două curente cât mai degrabă o legătură
a doi fraţi gemeni indepedenţi. Însă nu ne vom opri asupra
acestei observaţii, fiindcă ne-ar lua foarte mult timp şi nici nu
face obiectul studiului nostru. Sigur, nu ne punem problema
decriptării poeziei în sine, nu ne priveşte, ci doar a poeziei
fenomenologice ce poate fi trăită şi practicată doar de acei
poeţi, relaxaţi cu încordarea. Fiindcă una dintre condiţile
practicării ei este îndoiala şi fireşte ceea ce nu poate fi
înlăturat de poet - caracterul relevator al inspiraţiei care se
indică prin transcendere şi întoarcerea în lume prin acceptarea
ei ca fiind un context necesar
raţionalizării, dar printr-o acceptare relativă şi nu una
absolută. Prin urmare poetul fenomenolog
este de sorginte mistic şi cercetător a acestuia şi nu este
ofertant ca imagistică ci ca esenţă. Imaginile
lui însă dacă sunt existente sunt
întemeiate pe concepte şi nu pe simboluri
autonome. Care la rândul lor pot fi indicate ca simboluri atunci
când sunt privite din afară şi nu intrisec, creend astfel
reprezentări improprii, fiindcă aspectul lor este unul mistic, de
vreme ce funcţionează ca un cod închis.
Prin
urmare, nu este din cale afară al considera pe Ion Barbu primul poet
fenomenolog al postmodernismului. Când o imagine este proprie
ea nu poate fi descrisă ci asumată ca fiind ceea ce este prin ceea
ce este şi nu este. Dacă acest aspect se întâmplă însă,
este ori din neputinţa poetului de a rămâne în spaţiul sacru ori
din nesăbuinţa sa de a oferi, explicaţii, paranteze ca variante
ale esenţei. Poetul fenomenolog este poetul sănătos şi integru,
el nu este leneş, el cugetează. Poetul fenomenolog nu
abstractizează ca urmare a unei forme cât mai lăudabile a unui
poem, el reduce la esenţă şi o indică şi unicul subiect pe care
îl supune nervului poetic este fiinţa şi afectele acesteia. De
altfel, el nu se supune lirismului, tragicului şi
epicului deşi le recunoaşte şi acceptă ca marci ale poesisului.
Ca atare, el poate fi şi lipsit de autetinc atunci
când se referă la cotidian, şi ceea ce
se remarcă într-un text de acest gen, e că deşi există un aspect
personal pornind de la sine către sine, este exact această lipsă a
autenticului venită ori din generalizari ale particularităţilor
ori dintr-o versficare a impersonalui se – ori ceea ce poate fi
considerat clişeu artistic sau de o cu totul şi totul altă natură.
De pildă: când
spun câine, nu mă refer la un câine anume ci la un
animal anume sau un concept ce priveşte un
mod de a fi în lume a fiinţei, iar când spun câinele Seth nu mă
refer la un anume câine Seth ci la toţi câinii Seth. Şi că tot
am făcut referire la caracterul mistic al acestuia, poetul
fenomenolog trăieşte în singularitate poezia chiar şi ca poet
textualist, ceea ce scrie este ceea ce a redus şi indicat el nu din
textele altor poeţi ori mediul lui, frustrări de sorginte socială,
ci mai degrabă din propria esenţă. În urma celor spuse el nu va
fi întrebat ce este fenomenologic în textul lui sau prin ce se
diferenţiază faţă de alţi poeţi, ci care este esenţa textului
respectiv, astfel indicându-se şi eventualele paranteze ori
explicitări. Din această cauză el are mai degrabă o atitudine
creativă decât una recreativă, însă nu vede aceste atitudini ca
fiind absolute. Pe de altă parte, poetul fenomenolog îşi perminte
să genereze un sens în lume prin conceptualizare, şi aici înţeleg
capacitatea de a extrage un sens deja existent şi punerea lui în
poesis sub
o altă o formă care se îndoieşte de sine în contact cu
conştiinţa transcedentală, prin asta devenind un hyle
reconoscibil şi autentic transcedental. Spre deosebire de
meta-poesis aşa
cum este ea
înfăţişată
în All Things Shining,
scrisă
de Huber Dreyfus şi Sean Kelly Dorrance, unde poetul este văzut ca
un meşteşugar a cărui sarcină nu este de a genera sensul, ci mai
degrabă de a cultiva în sine abilitatea de discernământ,
sensurile care sunt deja acolo.
