Era 2014,
un an nu neapărat rău pentru el, dar pe care Vikuţ îl văzuse de
la început ca pe un an de tranzicţie. De aceea acesta îşi pusese
ca la fiecare început de an, trei dorinţe mari şi late. Una dintre
ele era "să cresc, să evoluez ca artist, bărbat, om", în
ordinea asta. Pe celelalte n-a vrut să-mi le spună şi nu pentru că
n-ar fi fost foarte sincer şi deschis ci
pentru că nu se deosebea cu nimic de oamenii cărora le era teamă
să-şi împărtăşească dorinţele înainte de vreme. Pentru
prima, fireşte, n-avea nici o frică, privirea
înălţată uşor, bărbia şi nasul
ridicate sensibil nu-l trădau. Încrederea îl ajuta enorm
chiar dacă lumea din jurul lui o interpreta ca pe o formă de
mândrie. Ba chiar cred că s-a şi îndeplinit la un moment dat,
Vikuţ se mai cizelase, schimbase, învăţase multe lucruri noi şi
nefolositoare. Dar dincolo de astea el îşi dădu seama că vine
viaţă peste el şi el nu îşi dorise niciodată să-l trăiască
viaţa, ci invers.
Vikuţ se
întinse în pat privind cu ochii plini de tristeţe, la felinarul pe
care îl vedea în fiecare noapte din pat şi se gândea cum era el
acum un an, cât de mult îi păsa şi cât de rece devenise între
timp, cum s-a înfuriat şi a plâns la prima palmă scriitoricească
primită de la bunul lui prieten Andrei Ruse, care şi răspunsese
clar fără să lase loc de interpretări la întrebarea logdnicei
sale Ioana Vighi "crezi că el o să poată să scrie vreodată
proză?", neluând în considerare zicala populară şi plină
de înţelepciune de altfel "niciodată să nu spui niciodată".
Vikuţ o
păţise deja de câteva ori, deci era oarecum obişnuit, dar îşi
aminti şi de faptul că scrise deja o carte, un volum de poezii care
se vânduse undeva la 100 de exemplare şi care fusese primită
destul de bine de public, prost de critică, dacă o singură
recenzie a unui critic axat stric pe poezie estetică se poate numi
critică. Dar pe el nu-l deranja aceste amănunte, voia să fie
scriitor şi ştia că nu degeaba la tăierea moţului alesese trei
obiecte evidente, brăţara de argint, un pix şi un caiet. Ba chiar
îşi spusese în gând după debutul în poezie „asta
e doar încălzirea” şi „mă
interesează publicul, nu critica”.
Mai
târziu pe la serile de poezie, tânărul
poet observase că pentru mulţi, mare parte din public, era format
din prieteni şi alţi scriitori. Ceea ce era nasol de-a dreptul, dar
Vikuţ se putea mândri şi cu alţii din alte domenii. Zâmbea
frumos şi ştia să-şi vândă cartea chiar dacă unora nu le
convenea şi o poetă chiar l-a bănuit că e un impostor care vrea
doar să intre într-o lume, de parcă lumea lui nu-i era
arhisuficientă. Şi chiar dacă editura aia futută nu-i distribuise
cartea în Cărtureşti, se mulţumea cu faptul că-i păcălise la lansare de 20 de cărţi.
Tot
în 2014, lui Vikuţ i se făcuse deja o farsă, ceva cu masoni, „A
iubi nu e verb” şi „Tracus Arte”. În acest an, aflase şi că
farsele erau făcute de alţii scriitori pentru alţii mai slabi, de
parcă orgoliul lor era un criteriu de evaluare a valorii. Dar Vikuţ
nu se temea, turna tot, era nervos, mai ales că află şi cum e să
fii trădat de un prieten poet care îi ceruse prietenia şi acesta
bun şi onest cum era, o acceptase. Vikuţ trăia poezia, o simţea,
o auzea dar ducea lipsă de multe noţiuni teoretice, neavând şansa
să intre la litere şi necitind prea mult, dar statul ăla
de outsider şi mirosul de underground îl
facea să se simtă
bine şi liber. Oricum Vikuţ ştia că povestea asta cu cititul şi
necititul poeziei se dezbătuse încă din antichitate şi n-avea să
se termine niciodată.
Apoi
descoperise spoken-word poetry, o formă de poezie performată pe o
scenă şi mult mai agresivă şi apropiată de naraţiune, un fel de
stand-up poetic. Îşi dădu seama în cele din urmă, că el făcea
asta intuitiv deja de
când începuse să scrie pentru „A iubi nu e verb”. Aleluia!
Vikuţ se salvase, lui Vikuţ îi placea să-şi citească textele,
dar trebuia să-şi caute înainte de toate un job, primul lui job
ceea ce nu prea îi surâdea dar n-avea încotro. Descoperise această
artă total întâmplător la o expoziţie de pictură de
grup „Conempora
6”, la care participase şi el
cu două lucrări. Venise acolo şi o altă
cunoştinţă a acestuia din lumea artei Shole,
însoţit de un prieten. După ce l-a
salutat, i-a arătat lucrările, s-au aşezat pe trei scaune aflate
lângă lucrări iar Vikuţ scosese din ghiozdan un alt as, volumul
de poezii. Shole exclamând entuziasmat „Oho!
Welcome in the bussiness!”. Vikuţ făcu
cunoştinţă cu prietenul acestuia şi-l întrebă „tu
cu ce te ocupi?” „eu cânt într-o
formaţie Crowd Control şi fac spoken-word”.
„Ce e asta?!”
„un fel de vorbit în şoaptă”
„aaa, un fel de
Massive Attack?” „da,
da”, spuse el. “Ia spune-mi, ai vrea să
cânţi cu trupa ta la lansarea volumului meu?” „Sigur,
vorbim”. Din păcate la lansare a apărut
doar el, dar faptul că performase foarte mişto şi acesta nu mai
văzuse aşa ceva până atunci, l-a făcut să fie îngăduitor cu
Andrei Bucureci şi să-l felicite.
Şi
în timp ce lumina felinarului devenea din ce în ce mai clară,
ochii lui erau din ce în ce mai limpezi, trupul lui din ce în ce
mai uşor îşi aminti de primul lui vis, el la opt ani stând în
sufrageria în care doarme şi acum şi scriind pe un caiet de
biologie poveşti cu animale fiindcă nu-i plăcea să citească
poveştile altora, îl plictiseau, voia să aibe povestea lui! Vikuţ
se ridică din pat ca un luptător de arte marţiale şi îşi zi-se
„ia gată bă!
Ia mai dăi în pula mea pe ăştia! Am material căcălău pentru un
roman! Poveşti o grămadă şi super mişto. Ştiu şi cum să se
numească!”. După
bău nişte vin de ţară şi se liniştiră, ştia că-i treaba serioasă şi
că-i mult de muncă dar ştia la fel de bine că înainte de orice
regulă trebuie să continuie să fie natural, să scrie sincer şi
onest şi să fie disciplinat. Îi trebuia un model, un program şi-l
găsiră la Bukowski, de fapt nu neapărat un model, căci el avea
încredere în geniul lui scriitoricesc cât ceva care să-l inspire
pentru o „viaţă
dezordonată de succes”.
http://serbantomsa.blogspot.ro/2014/09/o-proza-de-charles-bukowski-in.html
