Scrisoare întârziată de obstacole către Moş Crăciun.

           Drag Moş, sper că nu e prea târziu.

           „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană.” L-am întâlnit în Gara de Nord acum patru ani de zile pe însuşi Poetul Gării de Nord. Apoi, s-a lăsat umbra. Aş avea multe poveşti să vă spun. Existenţa noastră ar avea o importanţă colosală. Dacă ne-am spune poveşti şi nu ne-am oferi lecţii. Însă proiectul la care lucrez acum nu-mi dă voie să fac asta. Plus că de la un timp, îmi place să spun doar atât. Povestea mea a fost odată luna. Mă repet, de data asta n-am să vă spun o poveste. Şi nici nu vreau să credeţi că vreau să dau lecţii. Ci o rugăminte.

           Nu mă arunc vreodată în a da sfaturi. Cred că asta necesită o apropiere pentru o înţelegere mai bună a structurii psihicului nevoiaşului şi o maximă responsabilitate. Cred că unii dintre voi s-au confruntat cu primirea unor sfaturi realmente rele. Ca atare, sunt de acord cu ideea aceea că sfaturile se cer, nu se dau. Şi chiar şi atunci. Trebuie să fii conştient că sfatul tău va fi ascultat, deci dacă nu ai cea mai bună soluţie. Pentru care unii ar plăti. N-are rost să te hazardezi. Bătrânul meu tată mi-a spus. „Dacă aş avea un sfat ţi-aş da”. Măcar atât cred că am preluat şi eu de la el. Bunul simţ. Şi la asta se rezumă scrisoarea mea.

Lumea funcţionează foarte simplu. Fără bani nu exişti. Însă oare cum ar trebuie să ne punem problema aceasta a existenţialismului? Dacă eu fără bani îţi cer un împrumut de 150 de euro şi tu nu-mi poţi onora acest ajutor? Am pus punctul pe i. Ştiu.

           Ştiu că ar exista şi oameni binevoitori şi cu posibilităţi care m-ar putea ajuta cu această sumă de bani. Pe care îi voi restitui până la ultimul leu. Cu proxima ocazie, după ce ICR-ul îmi va deconta suma de care am nevoie la începutul acestui an. Fiindcă pe 18 Februarie va trebui ca al meu corp să-şi performeze povestea în versuri în Berlin. Şi din păcate nu pot produce cifrele acestea în doar câteva zile. Magicianul s-a ascuns undeva într-o grotă. Fiindcă a cam rămas fără baghetă sau atât a rămas din el. Ştie că banii nu-s nici buni, nici răi. E ca orice uşurare fiziologică. Strict necesară şi atât. Dar ştiţi şi voi asta. Şi cred că ştiţi şi că arta este o instituţie. Care se bazează pe încredere şi susţinere. N-are relevanţă cât valorează arta mea pentru voi. Poate nimic, poate foarte mult, poate e nepreţuită sau pur şi simplu, nu există. Căci arta mai este şi o instituţie care necistă bani. Chiar şi atunci când vine vorba de poezie. Artă fără bani nu se poate. Se poate face din căcat bici într-adevăr. Ştiu despre ce vorbesc, la asta mă pricep cel mai bine. Dar şi căcatul ăla are un preţ.

           Şi deşi poezia poate că are nevoie cel mai puţin de ei. Fără ei la fel nu poate exista. În fine, în SUA se produc bani şi din poezie. Şi chiar există poeţi care trăiesc din asta. Nu vă uitaţi ciudat, puteţi verifica. (Asta nu-l face mai mult sau mai puţin onest. Onoarea are alte lucruri în vedere.) În capitalism se plăteşte orice informaţie. De fapt parol, indiferent de politică nu e nimic gratuit nu? Se dau bani până şi pentru o uşurare fiziologică :)

           Omul trăieşte din reacţiuni. Nici măcar un gest frumos ca acesta. Pe care îl puteţi face nu este gratuit. El se întoarce într-o stare de beatitudine. Şi ţi se umple inima de energie bună fiindcă îţi dozezi ego-ul corect. Este dovedit şi ştiinţific. Că totul este energie. E ca şi cum ţi-ai lua mâncarea preferată.

           Dar nu vin dintr-o cultură mare, aşa că nu pot avea pretenţii de genul. Dar pretenţia unui ajutor da. Poate şi din cauza asta, cel puţin pentru mine. Poezia este cea mai persistentă artă. Fiindcă n-ai să vezi vreodată o poezie-ruină. Poate doar un poet-ruină. Aşa cum sunt eu în acest moment, când vă adresez această scrisoare. Dintr-un colţ al artistului independent care are nevoie de sponsori.

La mulţi ani! Sănătate şi tot ce vă doriţi!

Cu stimă,

Al vostru, Viku Zenescu.

P.S.: Semnele de punctuaţie marchează rostirea.

Răcirea febrei

:Uite-l pe Nichita! Dă-mi o ţigară

chiar dacă o să tacă - Stai aşa! Uite-l şi pe Eminescu

Il recunosc după fruntea lată...

Cât timp am stat să scriu: Tu ai încărcat sicrie

Cât ai stat să scrii: Eu am împins sicriele până în cameră

amândoi ştim curvo Că fantezia asta O să ne ducă la sapă de lemn

dar nu ne putem opri Mai ales acum

când amândoi Ştim curvo Că cei mai buni poeţi Sunt ăia morţi

fiindcă din ei rămâne atât de bine doar poezia

Cine crezi că o să ne dezgroape pe noi

când vom dormi

după ce am stat atât timp Fără să ieşim

din camera asta întunecoasă Pe a căror pereţi

versurile noastre Au făcut sex sălbatic Şi copii cu păr alb şi

desene abstracte de la igrasie Tremurând cănile de cafea în mână

Suflându-ne nasul după ultimele linii ca să fim vigilenţi

La cei care voiau să ne facă aşa din senin un bine

Cine crezi tu curvo Că o să ne dezgroape pe noi

Nu ne vor trece nici numele pe morminte Vor spune că au fost alţii

Iar citatele noastre de noname-uri Vor deveni proverbe

într-un grup restrâns de oameni care trăiesc

la limita existenţei lor Şi fiecare dimineaţă

şi-o încep Notând cuvintele pentru sufletele lor nemuritoare.

Şi zile senine

Mă bucur să vă întâlnesc domnule asflat Au căzut şi v-au atins multe Mă bucur de paharul meu De vin şi de cui Mă bucur de ospăţ Mă bucur Că sunt Că trăiesc Că pot să mă pipăi Că pot să respir Că văd Că râd Că plâng Că plouă şi câteodată plouă cu soare Că iese curcubeul Şi ar fi multe de spus Ne naştem şi ne bucurăm de noutăţi Care ne distrează Şi ne face foarte bine să ne distrăm. Ne amintim că trăim În rest uităm des Îmi place la dumneavoastră domnule asfalt Că deşi o mai daţi în gropi Noi ne ducem adânc şi vă spunem poveşti şi dumneavoastră sunteţi raţional şi lipsit de reacţie la cutremurele din noi Şi noi de pe o băncuţă pe care tremurăm coregrafic Ne spunem unul altuia tare: că liniştea se vede iarna Şi domnule asflat Subiecţii sunt striviţi De orice vine spre noi fără să ne fi dorit acel ceva Şi asta nu mi se pare deloc magic Magic este atunci când din ceva rigid iese un lucru delicat Care poate căpăta orice formă pe care şi-o doreşte Ca aburii care mă cuprind când astup găurile cu degetele Şi se vede o direcţie bună-rea Chiar dacă haotic Plutesc şi dispar.

Gheaţa

Gheaţa#1

O penetrez Mă transform în mine la maturitate Şi sunt cu mult mai matur Decât tatăl tău Care s-a agăţat de lampa lui Prometeu E simplu să faci pe mortul în ocean Mai ales după ce te-a atins Vlaga lui cu o piatră în cap Mă uit într-o oglindă Orice erou este serios Nu pot ridica un zâmbet Şi aprind o brichetă Lângă faţă Apoi îmi dau seama Că mă luam prea în serios Şi nu aşa zici stop joc M-am grăbit Şi am uitat benzina Şi un prost grăbit Să facă bani A dat peste ea Mi-au spus Că n-o să mă bată nimeni Dacă n-o să-mi fie frică Acum mi-e frică că nu pot să-i bat Aşa că am început Să muşc din mine Când mă privesc în oglindă Ceva lipseşte din toată gălbăjeala şi nu e coaja Mă culc prost dispus Mă trezesc şi mai prost dispus În locul unde toate visele mor O să repet pâna la finalul cărţi fiindcă asta nu e carte de publicat Ci de făcut bărcuţe din ea Dar pare simplu Să bagi mâna în tehnologie Şi să apuci o grămadă de fire Cu care să te înfoşori la gât Şi să te aprinzi Problemele mele nu te privesc Profesore analizezi din afara timpului E simplu şi eu fac asta Mă bag în oala cu căcat Şi îmi imaginez fiinţa în toate posibilităţile ei Şi în căcat arată Ca un rapper alb care cântă despre negrii care cântă despre albi Dar limitile tale nu ating Orice copil geniu are ultimul cuvânt Şi cu furculiţile în mână În faţa farfuriei Cu un singur bob de mazăre Vreau să am bunele maniere Renunţ Privesc la Un documentar Cu Canibali Însă omul are gust de porc Şi îi bag mărul Evei în gură Să nu deranjez Apoi o ung cu sirop de căpşuni Să n-o usture Am impresia că te-a scos pe gură nu pe... Stop joc! Biluţele cântă pentru fanii mei muzicieni.

Dacă îmi dai o bere Dă-o din dragoste Altfel n-o primesc

Nu ştiam că am

atâtea datorii Fără să mă împrumut

Am început să scriu Din pântecul mamei

pe pereţii ei cel mai slab haiku ever:

escape

după moartea ei

L-am încheiat

Avea o lacrimă în ochi

Am dezbrăcat-o

Am spălat-o

Am culcat-o la loc

am luat markerul

şi l-am strâns ca pe un pumnal

voiam să ucid Fiindcă nu mai trăieşte

Am şi făcut-o

help me!

Zodia Cancerului

Numai geniile inimii şi geniile minţii

deţin controlul Totuşi

trebuie să recunosc

Că am văzut geniul economiei murind sărac

ochii mei scuipau flăcări

copil fiind

mă jucam cu un chiştoc şi m-a observat

taică-miu credea că fumez de la 12 ani

Nu mai aveam încredere în mine

piesa mea începea cu o minciună adevărată

şi se termina când voiam eu

Îl luam pe Lovecraft

Îl puneam în centrul acţiunii

Îi dădeam drumul să vorbească

mă duceam în culise şi îmi dădeam foc

„nefericit e cel care nu a avut o copilărie fericită”

Sala era goala dar noi nu ne simţeam singuri

mai era cineva cu noi care ne dădea apă şi

vedea lumina din orice lucru întunecat.

PROCHRISTUL

           M-am apucat să scriu această carte filosofică inspirat de Antichristul lui Nietzsche. Meditez la ea de ceva timp. Momentan se află în stadiul de schiţă, am notat doar câteva idei. Dar voi o puteţi trata şi ca pe un eseu.

           Omul este născut diferit dar creşte identic în cea mai periculoasă mulţime. Şi prin „identic” înţeleg repetiţia cercurilor de aceleaşi dimensiuni pe care omul contemporan încearcă să le lărgească în zadar; prin suprapopularea lor cu diverse nişe. Moartea devenind cel mai mare compromis căruia nu-i poate spune nimeni nu, cel mai somptuos eveniment al vieţii pe care îl refuzăm cu snobism sau îl acceptăm candid.

           Învierea – acest mit apărut din dorinţa continuări unui Christ miraculos. Mit care maschează de fapt un Ultim Miracol neîndeplinit – urcarea pe cruce cu picioarele şi menţinerea corpului în echilibrul perfect. Miracol ce ar fi provocat spaimă, dezarmarea permanentă sau poate doar temporară a adversarului politic şi veridicitatea fiului lui Dumnezeu pe Pământ. Din această neputinţă s-a născut religia iubirii. Însă şi prin acest Ultim Miracol s-ar fi născut şi probabil că ar fi condus lumea. Fiindcă aceasta nu poate fi condusă decât prin forţă. Desigur, forţa credinţei este importantă dar nu este totul. Totuşi în cazul mitului învierii există o acceptare venită din lipsa unui „încotro”, o iubire disperată. De aceea a fost prefabricată învierea pentru a arăta credincioşilor că totuşi a fost o alegere, o acceptare pur şi simplă cum ar fi fost cu adevărat în cazul ipotetic al Ultimului Miracol; şi nu un compromis. Astfel am înţeles că un rege nu poate exista fără supuşi iar la acest regat spiritual nu poţi decât să aderi fără să cauţi stăpânul morţii în afara ta. Am înţeles că de fapt se moare doar înauntru şi se învie tot înauntru deşi pentru cei mai mulţi din cauza propagandei teologice Christ a înviat în afară.

           Pe de altă parte înţelegerea poate fi depresivă, fiindcă ea aduce cu sine soluţionarea unor probleme care izbucnesc dintr-un gaizer neostenit. Pe când neştiinţa este amuzantă. Când totul devine amuzant ca o ciorbă reîncălzită pe care trebuie s-o mănânci în lipsa unui „încotro” (acel încotro pentru care pentru cei mai mulţi este echivalentul idealului salvării). E timpul să apelezi la resursele tale de indiferenţă ludică. Există o modă socială să nu-ţi pese ce se împarte în trei tipuri de indiferenţă. Paradoxal şi Isus a fost adeptul acestei modei. Însă indiferenţa sa era una de sorginte ludic venită din nonataşament şi o necăutare a rezultatelor. Necăutare de care s-a debarasat când a deliberat să meargă înainte. Un „înainte” care l-a adus în faţa indiferenţei războinice. Indiferenţă venită din detaşament faţă de tot, în afara ataşamentului necesar reuşitei. Ataşament cu care s-a contaminat şi Isus.

           Soldatul va gusta ciorba reîncălzită. Obosit şi fără chef de joacă, o va scuipa deşi cunoaşte lecţia umilinţei. Se spune despre războinici că sunt proşti, viscerali însă prostia lor se trage din prostia celor care n-au cunoscut viaţa aşa cum au cunoscut-o ei. Există soldaţi care se roagă. Ambele indiferenţe provoacă suferinţă atunci când se întâlnesc pe tabla de joc. Unde indiferenţele se luptă ajung să se confundă şi să se contamineze una pe cealaltă. Îţi trebuie ochi de vulturi ca să deosebeşti echipa roşie de cea albastră fără a te ataşa. Separând astfel cu mintea nu din punct de vedere estetic ci etic. Aici apare indiferenţa spectacolului; care se ocupă doar cu observarea. Christ avea totuşi o misiune de care era ataşat. Din această cauză a optat către o indiferenţă ludică ce l-a coborât pe tabla de joc, acolo unde eticul îşi face apariţia. Astfel unii l-au susţinut, crezut, văzut bun, alţii rău chiar dacă blând însă nu îndeajuns încât să fie înţelept. Şi cu siguranţă i-a lipsit răbdarea.

           Lipsa Ultimului Miracol ne-a privat de o etică universală sau ne-a oferit-o cu jumătate de gură în faţa tuturor separatiştilor. Adevărul care nu trece toate testele credinţei rămâne în această zonă de întâlnire a indiferenţei ludice cu indiferenţa războinică fără de care probabil indiferenţa spectacolului nu s-ar fi născut dar care poate exista, şi ce bine ar fi dacă ar exista aşa, orfană. Aflat în această zonă de conflict adevărul sălăşuieşte prin susţinerea lui ca ceva muritor.

           Ca atare, este de bun simţ să ne întrebăm dacă pruncul are conştiinţă. Fiindcă după spusele Învăţătorului – doar cei care vor fi ca nişte prunci vor intra în splendoare. Chiar şi aşa pruncul nu este vizat de lipsa pericolului. El este cel mai periculos fiindcă el se află cel mai mult în pericol ori pentru că a nimerit în el ori fiindcă a fost pus. Şi totodată cel mai credincios deoarece îi lipseşte conştiinţa căci credinciosul în ultimă istanţă este inconştient sau cel mai necredincios dacă are conştiinţă. Faptul că pruncul plânge la naştere o face ori din o prea mare blândeţe şi resimţire puternică a răului ori fiindcă nu cunoaşte deloc înţelepciunea – iar asta îl face un sălbatic. Iată de ce unii preferă să aibă încredere în forţele proprii iar alţii într-un Dumnezeu miraculos. Deşi la fel de bine se poate opta pentru ambele emisfere fiindcă acestea se unesc într-un singur punct din care reies alte puncte. Toţi ne raportăm la copii cu un sentiment de vinovăţie ceea ce-i face nevinovaţi.

           Apoi ne lăsăm adesea impresionaţi de linişte doar fiindcă înainte am fost impresionaţi de presiune, deşi liniştea poate fi impresionantă şi fără aceasta. Astăzi nici tăcerea mieilor nu mai aduce liniştea, totul a devenit discursiv până şi tăcerea. Religia în ultimă istanţă e o politică independentă.

           Când spui că ceva este relativ în aceaşi măsură este şi absolut. Lipsa unui Dumnezeu transcedental ne poate conduce realmente către o etică universală – fără puterea iertării aceasta nu poate sălăşui. „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac” - eu nu vreau şi „oare ei nu ştiu că sunt Dumnezei?”. Acesta este drumul către soluţia unei iertări a momentului. Faptul că momentul este singurul care trebuie iertat denotă că iertarea trebuie să fie permanentă şi nu temporară şi ea nu poate fi impusă decât prin politică. Politica este sfântă în lumea noastră, nu e aşa? Ea este Dumnezeu pe pământ, singurul care nu moare. De aici trebuie plecat. Nu avem nevoie de înţelepţi care să ne înveţe cum să reacţionăm în faţa binelui ci mai degrabă în faţa răului.

           Disperarea este cel mai aprig duşman al omului lângă care îşi începe prima zi. Sinucigaşii nu recurg la gestul extrem fiindcă lumea este rea. Ştiu foarte mulţi acest lucru şi totuşi nu se sinucid. Ci fiindcă moartea ajunge să fie pentru ei ceva bun, mai bun decât momentul pe care nu-l mai suportă, căci iertarea pentru aceştia este ceva străin. O inimă fără iubire va alege întodeauna să moară decât să trăiască. Şi totuşi din această cauză nici măcar sinucigaşul nu-şi pierde speranţa, credinţa în ceva bun. Pentru el moartea devine necesară, ori ce este necesar este util şi ce este util este imanent şi bun. Un sinucigaş este ca un prunc într-un corp de adult conştient de acest lucru. Ştie că vrea să aibă indiferenţa spectacolului dar nu ştie cum să ajungă la ea. Probabil din acest temei au apărut şi diversele secte care îi împingeau pe adepţi la gestul extrem.

           Am văzut multe erori în filosofie. De fapt ea este disciplina supusă cel mai mult erorilor fiindcă are la bază îndoiala. Însă o etică universală nu poate sălăşui dacă este supusă îndoieli. Ne dorim în mod eronat de la o ipotetică etică universală să aducă beatitudinea la scară globală. Poate că ar fi bine să căutăm liniştea şi randamentul. Vorbirea şi dozarea corectă a patosului şi efortului.

Maşina din copacul vieţii (fragment)

Beau doar apă de la chiuvetă

şi sughit în continuu

beau apa în care plutesc morţii

s-au născut morţii

au trăit morţii

s-au spălat morţii

s-au pişat

m-am pişat şi eu

şi tot sughit.

Cineva să oprească nebunia asta

un copac

sigur, un copac ar putea

are inimă

trăieşte

putrezeşte

moare încet

dacă-l scoţi din pământ

şi totuşi nu-i scoţi şi inima

de ce ai face-o?

Ce ar mai fi aşa amuzant fără inimă

uite-l cum atinge

dar pe tine nu te atinge

bate vântul

el e vinovat că nu mă atinge

nu poate să facă nimic

e distractiv să laşi un copac să moară încet

opriţi nebunia asta

dă-l în pizda mă-sii pe tata care mi-a arătat cum se fute o mamă la şase ani

un cleptoman literar

cineva să oprească nebunia asta

se opreşte oricum

până la urmă

pe bune chiar se opreşte

ţi se ia şi inima şi gata

şi eşti pus în pământ fără inimă

acum creşti?

Nu că e distractiv?

Să nu-mi oferi totul

dă-mi cu porţia

dă-mi creanga ta

şi îţi voi da frânghia

dă-mi creanga ta prieten

şi mă voi dărui cu totul

voi fi toată a ta

numai trup lângă trunchi

numai trup fără suflet

numai beţe în roate

beţe şi pietre

beţe şi pietre şi prieteni

dă-mi creanga ta

şi îţi voi da inima

doar sinucide-te ar fi zis Pollock

doar nu e epoca ta

sunt doar fiarele strivite de tine

şi nu-mi dai o creangă să-ţi dau trupul?

Nu e epoca potrivită pentru asta

rabla aia e făcut bucăţi

nu valorează nimic

e o târfă fără nume

e goală

n-are istorie

n-are nimic

în afară de prieteni

mulţi prieteni

dar sunt plecaţi

ce faci să-i ţii aproape?

Ce faci pentru ei ca să te ia cu tine?

Dă-mi creanga ta prietene

şi îţi voi da şi frânghia şi trupul meu

e fără suflet

e gol

e uşor

trebuie să fie uşor

să închizi ochii fără să-i mai deschizi

trebuie să fie uşor să afli adevărul

dar ştii adevărul deja

n-am cui să-l spun

ai prieteni, ai mulţi prieteni

ce faci pentru ei să nu mai meargă şi să te asculte?

Totul le dau totul

tot timpul le-ai dat totul

şi acum le dau totul

dă-mi creanga ta, am nevoie de creanga ta să-mi agăţ trupul

şi să umblu goală pe aici

fără să-mi fie ruşine

o să fie distractiv

o să văd epoca potrivită

o să fie ceva

o rablă din altă epocă

şi o femeie din altă epocă

într-o cu totul şi cu totul altă epocă

să nu-mi spuneţi cum am făcut-o

vă spun eu

era dimineaţă.

Dă-mi creanga ta prietene şi îţi voi arăta calea

voi fi fructul tău copt şi stricat

vei fi hrana lor într-o cu totul şi cu totul altă epocă

n-o să mori şi nici eu n-o să mor

şi chiar dacă e de formă

e o formă vitală

dar scrisul nu e de formă

o să ne dezbrăcăm atât

şi o să facem mizerie

să cadă frunzele!

N-o să mă susţină

sunt grasă

e prietenul tău

o să-i dau totul

şi o să se rupă pentru tine

mă va acoperi cu palmele lui ca frunzele

cu timpul te vor respecta pentru că vei avea o vârstă

acum n-ai atunci nu vei avea parte de ajutor.

Nori de Vânt (Ciclu poetic)

se vor numi nori de vânt aceia care

au apucat să ajungă în locul unde n-au fost

niciodată morţi

vor rămâne şi vor avea copii şi vor face

serbări de etnopoezie

în numele tatălui şi a fiului

pesimist, constructiv

buimac ceva simbolic

îmi recuperează starea de a fi

prezent mereu

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

pişa-m-aş pe mine nu venim din maimuţe

dar văd câteva se uită lung la cer

după ce se aude un sunet ascuţit şi

enervant şi îşi

trag o palmă peste frunte

pişa-m-aş pe mine am avut un vis să ascult

telefonul preşedintelui şi să mă închin

pişa-m-aş pe mine în groapă tot

ce e luminos e inteligent şi greu de înţeles

aşa am învăţat să zic tare şi clar nu dar

în faţa morţii ştiu, am să tac deşi

aş vrea să spun duios da

pişa-m-aş pe mine pe tine pe ei pe noi pe voi pe ei/ ele

după ce am mâncat amanita să ne prelungim beatitudinea

după ce am avut cancer şi ne-am vindecat savurându-ne urina

după ce ne-am iluminat şi n-am mai văzut imbecili

toţi ne-au imitat şi s-au pişat pe noi şi le-am băut urina

doar eram nişte modele nu? Şi apoi cum poţi spune tare şi

clar nu în faţa beatitudinii?

Le-am băut urina de sete şi a fost aşa bine

nu mai vedeam nimic umilitor, nimic rău, îmi străluceau dinţii şi

ochii îmi lăcrimau de fericire, eram oameni pişa-m-aş pe mine deşi

aş vrea să spun duios da e splendita umanitate care îmi face sex oral

nu e nici măcar rău am învăţat să zbor să spun nu am învăţat că nu

contează ştiu să râd şi nu-mi pare rău acum sunt şi îmi place să fiu

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Mie nu-mi place să merg încet şi poate că

ar trebui să mă plimb într-adevăr ca să nu

mă mai lovesc de oameni dar mie îmi place

să mă lupt, cei care se luptă nu merg încet.

Aş vrea să mă văd cum

aş vrea să mă văd.

Sunt suficient de matur

să-mi fac prieteni morţi

am reuşit să-mi fac prieteni morţi

cine a mai reuşit? Au reuşit şi alţi prieteni morţi şi

asta e o mare reuşită a umanităţii, în rest

s-a scăldat în râcă ca o sirenă în faţa ginecologului.

Este o mare diferenţă între a păstra tradiţia ca

tradiţionalist domestic şi a încerca s-o duci mai departe ca

tradiţionalist vizionar. Visul

este semnul suprem. înainte îmi placea să nu ştiu ce...

Peste poeţi se lasă apăsător underground-ul

unde s-au dus toate lucrurile grele?

Cum au reuşit să ni le fure?

Nu trebuie să te justifici, e o prostie

toţi se justifică chiar şi

cei care afirmă.

Degetul care se pune pe rană

trebuie să fie întodeauna indexul înmuiat în stup

iată o rană! În formă de peşte ce seacă

Dunărea în urma ei noi nu minţim frumos

noi nu avem dreptul

să avem dreptate în asta

ni se arată dreptatea

întâi se alege praful ăsta este cursul Dunării şi

tot ce se revarsă în ţara lui dracu' dar

dracu' a murit şi după

se găseşte profunzimea

deşi se putea face înainte de vreme din pietre bureţi

de care să ne agăţăm dorinţele care ne trag în jos şi

la ce folos să-ţi doreşti disparţia nopţii este

o zi de luni care nu se mai termină însă

se văd stelele cele moarte.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Istoria vorbeşte bâlbâit. Lolmania. Lolmânia.

Ne-am ratat. în neştiinţă. am vrut să fugim de realitate dar realitatea

ne învaluia chiar şi visele şi ne-am ratat realitatea.

scria rothenberg "restul nu a fost decât un vis."

când eşti copil îl numeşti visuloi când eşti batrân îi spui visuleţ

îl strângi în pumn şi îi dai drumul să zboare atunci

când pumnul îl pui pe piept se deschide ca un crin şi

pieptul se scufundă fără să se înece.

vreau să vă zic/ cum mă cheamă

numele meu este îngropat/

în cenuşă numele meu/

nu e un nume" (J. Rothenberg)

nu încerca

să pricepi zeitgeistul

n-ai pricepe sau poate

dacă ai încerca să

percepi mai mult decât pricepi

ai înţelege că

tot ce ai făcut e de prisos şi tu eşti de vină

câţi scriitori au fost uitaţi în timp

atâţia scriu astăzi din afara timpului.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Eu sunt o fantomă, tu eşti curvă

sub umbrele nu este separabil nimic

nici tabieturile noastre şi

fantomele au nevoie de umbrele şi deşi

plutesc oricum tu eşti udă oricum.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

De ce vikule Dumnezeu e orgasm?

Ceva îmi blochează ieşirea de pe facebook nu e

nici o dimensiune un suflet trist se ascunde după obiecte de artă şi stă

acolo mai mult timp şi sughită când realizezi că

eşti om şi ce fel de om îţi vine să-ţi bagi

pula în tot felul de lucruri din curiozitate

încerc să nu supravieţuiesc şi e singurul lucru care îmi iese

oricât de bun aş fi trăiesc cu răul

de ce pula mea Dumnezeu?

Nici nu le-a părut rău şi

n-au uitat niciodată că m-au îngropat

n-am crezut vreodată că voi deveni o dorinţă

viaţa e o cicatrice şi este foarte bine că e aşa

ca să vedeţi ce se poate face în grotă din pula mea şi

slobozii care curg pe ochii ei negrii o pictură rupestră care tremură

pula mea înainte şi înapoi, în stânga şi în dreapta

în sus şi în jos tot eu şi pula mea şi pe aici şi pe dincolo

aleluia aleluia aleluia e numai exicitaţie.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Nici măcar un ţăran pierdut

suflet recompensă

dragoste cred că

povestea mea

se termină aici.

Până la urmă noi suntem cârtiţe cârtiţele

acelea care n-au suferit

de blazare şi n-au lăsat viaţa

să le sape, nici n-au calculat profunzimea.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Adevărul. nu are.

sens.

Adevărul ştiinţific. nu e

ştiiţific. nu e.

actual.

tu trebuie să te îndoieşti

de tot nu şi de tine

tu trebuie să găseşti

ceva actual

în care să-ţi pui nădejdea. dar nu.

nădejdea. nădejdea vine din frică.

mai degrabă toată dragostea şi să-i

spui Dumnezeu. Nu. Isus vă dă. Dumnezeu. Numai el vrea să dea.

Cel care dă este stăpân. Lui. Mami Cosmos. toată dragostea lui Mami Cosmos.

Mami Cosmos care nu avortează. ea nu. naşte copii pe pilot automat.

ea absoarbe şi abureşte. energie pură. ne face surprize.

noi suntem surprize când ştergem geamurile.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Îmi plac cei care urăsc.

îmi place să fiu urât

de cei care urăsc cu mine şi

îi urăsc pe cei care nu

urăsc cu mine

îmi place şi nu-mi place

îmi place să urăsc ce nu-mi place şi

nu-mi place să urăsc ce îmi place dar

e distractiv.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Am un ţipăt care mă sugrumă şi

mi-e teamă să sper.

o să spun, ah! O să spun

degeaba. Îi sugrumă pe alţii.

ţipătul care ne sugrumă e al nostru şi

nu ştim cine suntem.

ţipătul care ne sugrumă

ţipătul e al nostru şi

e bun dar

nu-l vom recunoaşte

vreodată oficial.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Trei oameni puri în jurul unei beri

eu, nichita şi blake

eu, nichita şi blake

eu, nichita şi blake şi

nimeni, nimic, niciodată

doar eu, nichita şi blake

ascultând răsuflarea la ureche

cu ghiozdănaşele pe umeri ca

pe o incantaţie din timpul zero.

Trei oameni puri pănâ-n dimineaţă şi

nimeni, nimic, niciodată

sunetul sfârşitului de recreaţie şi

nimeni, nimic, niciodată

atât au durat trei oameni puri.

S-au spart.

am rămas eu şi răsuflarea ca

o incantaţie şi

nimeni, nimic, niciodată

doar eu şi pierderea răsuflării şi

nostalgia ca un ghimpe într-un balon de aer cald.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

încrederea lui era dată de podoabe

găsite. în cadavrele unor. cărăuşi

el le ştergea de praf şi le investiga atent.

cărăuşi dalmaţieni ce ascund griuri.

Neîncrederea lui. cel care scria

era dată de faptul că putea fi şi el

era el, şi-a dat seama mai târziu dar

nu era prea târziu să înghită praful.

el. praful. el. praful. stele. noi. el.

praful. noi. stele. prea târziu

să spui că merită.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Viaţa e mai mult dreaptă cu cei nedrepţi

cei nedrepţi sunt mulţi, viaţa e mai mult dreaptă.

o bună întrebare,

unde-i inima aia mare de ai văzut-o-n vis?

Poate veni Isus pentru a doua oară

să ne salute, lui nu-i este ruşine

nici nouă nu, la fel o să rămână

ea, lumea, la fel. Orice lucru,

băgat într-un cadru, neaclimatizat cu

acel cadru poate părea eronat. cadrul

e eronat. acel cadru. Cum şi un penis în

vulvă poate fi o

eroare, de cele mai multe ori. este.

este. cu siguranţă. Este

puţin ciudat să cred că

aici s-au mutat

chiar aici

într-o minte bogată ca şi a mea.

Vor să-mi predea nebunia

frumoasă dar ştiu deja că

universităţile te fac să rămâi

mic într-un colectiv mare.

Este poftit Isus

poate veni Isus,

este rugat să vină Isus

poate veni să ne salute

o să plece şi o să ne uite

vrea să ne uite

o să plece şi o să-l bârfim

vrem să-l bârfim.

O bună întrebare,

unde-i inima aia mare de ai văzut-o-n vis?

Este oare ce am clădit?

Este cu siguranţă. Este şi

ce am dărâmat ca să clădim peste.

Este. Viaţa. Aşa este. viaţa.

Viaţa e mai mult dreaptă cu cei nedrepţi

cei nedrepţi sunt mulţi, viaţa e mai mult dreaptă.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

„eşti în afara actului poetic”. ah, actul poetic. da,

acum sunt. nu mi-e ruşine, e şi justificat. nu mi-e ruşine să justific. e musai.

e şi lăudabilă o astfel de încercare nedefinită încă. Ce ţine în viaţă

nu sunt cititorii. ci mai degrabă, profanatorii şi groparii

care lucrează simultan acelaşi petec de pământ.

aşa se ţine în viaţă, aşa se ocroteşte. mie asta îmi place. dar

când un gropar moare poezia câştigă. Ilegalizarea drogurilor

generate de natură pe cale naturală precum şi alţi factori,

a dus la o relaţie artificială cu acestea.

frumuseţea naturii stă în pletitudinea ei. spiritualitatea

sau ceea ce defineşte spiritul ca parte integrantă în lume este un

afect al iubirii de înţelepciune şi a credinţei fiecăruia şi nu invers.

nebunul este în armonie cu natura. gândesc deci sunt conştient.

spectrul conştiinţei umane este gândirea. Şi o vrăbiuţă are

conştiinţă. spectrul conştiinţei sale este zborul.

Îmi lipseşte dreptatea, este singurul lucru. uneori am impresia că

tot ce îmi doresc este trivial, lipsit de orice noimă şi mi-e teamă să

nu ne strivim fără să ne spulberăm./ ca două maşini, cu ochii în soare

cum au reuşit ei să dea drumul la sisteme şi când spun ei mă apucă

o stare de paranoia care mă dezamăgeşte profund fiindcă

mă aşteptam ca aceşti ei să fie mai puternici şi să termine

o dată cu mine dar aşa se sfârşeşte

orice stare de paranoia cu

o dezamăgire profundă, m-au lăsat

cu ochii în soare şi este distractiv. sunt slab şi

trag de fiare

cu cea a mai rămas.

să mă simt,

imbatabil.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

să învăţăm să mulţumim marilor

înfrânţi pentru marile victorii şi

marilor învingători pentru marile

eşecuri ştiind că aici nu va fi niciodată pace

ar fi o scurtă prietenie a contradicţilor ar fi

cea mai scurtă şi mirobolantă plictiseală

pentru că nici măcar n-ar fi o plictiseală ci

o detaşare de la sursa primordială dacă

există aşa ceva ea este contopirea tuturor contradicţilor

într-o mutaţie exotică al cărui adn este suma tuturor adn-urilor,

este un duşman şi un prieten în fiecare magician.

se vor numi aceia care au suferit în vâscă pentru crezul lor

aceia care s-au ridicat din moloz şi au strigat

câtă veselie câtă tristeţe şi n-au văzut nimic prematur în a îndrăzni

acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile

aceia care au confundat tranvaie şi au ajuns într-un loc relativ

aceia care au visat cu ochii deschişi şi şi-au spălat faţa cu săpun

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări

pe care le contemplu diferit din prisma faptului că sunt atât de schimbat

realizez că nu le-am contemplat vreodată esenţa noi nu vom avea niciodată

tot ce ne dorim fiindcă întocmai această amăgire este esenţa aspiraţiei ce

mă pune în mişcare dar astăzi nu mai am nici o dorinţă sunt ca un zombie

într-o zi de concediu catapultat într-o viaţă care nu e a mea fiindcă nu m-am

ocupat de ea am observat că îmi place să vorbesc singur şi să-mi ascult

răstălmâcirile pe care n-aş vrea să le asculte şi altcineva sunt deja suficiente şi nu

cred că n-au fost niciodată arhi-insuficiente dar ele au crescut spontan

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări acum este ziua cea mare în care

vom fura fericirea altora lucru care nu ne va face fericiţi viku

orice lucru bun sau rău este posibil mai puţin fericirea ta

timpul în care nu lupt este timpul câştigat

se vor numi nori de vânt aceia care au fost terapeuţi bolnavi ţinuţi la pat şi

s-au lepădat de aspiraţii şi conservare acceptând trecerea trenului ca

pe o nălucă şi de fiecare dată când a trecut oameni buni, răi n-au cumpărat

de la noi şi chiar dacă au cumpărat n-au luat cu ei acasă fiindcă

nu erau niciodată acasă aceeia care au studiat fenomenele fiinţării şi au învăţat

să renunţe în primul rând la ei au înţeles că în mare parte sunt aceleaşi

lucruri plăcute pe care le-au mai făcut

acum este timpul ca noi să nu mai vedem în asta o salvare ci o voce

care ne cheamă şi tot ne cheamă, o voce rătăcită într-un tren de armată

o voce de nimfă candidă care se fereşte continuu şi pică în capcane unde

sunt adăpostiţi scheleţi chemaţi la datoria de a fi ispitiţi şi partea bună este

nu sunt singur ci omul în sine este aşa rupt în cur dar acoperit cu relicve

care nu alunecă niciodată în groapă şi la care tânjesc fiindcă pot orbi ochii răi

acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile

acum este ziua cea mare în care

vom fura fericirea altora lucru care nu ne va face fericiţi viku

orice lucru bun sau rău este posibil mai puţin fericirea ta şi atunci

se vor numi nori de vânt aceia care n-au vândut fericirea lor pe fericirea altora

aceia care nu şi-au lăsat modelată bucuria de a fi ceva de moment deşi

au avut rezerve nu s-au contopit cu ei însăşi şi au trăit mereu în îndoială

care au iubit-o nu s-au luptat cu tristeţea şi au întreţinut focul aceia

care au îmbătrânit întinerind renunţând la tot şi nori de vânt care nu dispar,

fantomele nu dispar aceia care au înţeles că dacă ceva este la îndemână nu

înseamnă cu acel ceva a fost furat eu am luat cu minte ce era pentru ei nefolositor,

care au încălcat legea şi aceia care au înţeles că cea mai mare victorie şi singura

este pierderea trupului

aceia care s-au lasaţi purtaţi de căldura dorului şi au făcut din aceia lăstari

aceia care au fost sinceri cu ei însuşi şi au tăcut şi s-au îmbrăcat cu morţi

cu mes ami aţi lua aliaţi înseamnă a face referinţe la

aceia a căror nume au fost inscripţionate în conştiinţa popoarelor nori de vânt şi

relicve ascunse în gânduri adânci

un pistol cu capse îmi masează discret tâmpla şi mi-o îndeasă în frunte dar nu e timpul

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări şi timpul în care nu lupt

este timpul câştigat

sunt conştient că

mă reduc la nimic şi nici un gând

în afară de o răceală gravă de toamnă

se vor numi nori de vânt aceia care

au apucat să ajungă în locul unde n-au fost

niciodată morţi

vor rămâne şi vor avea copii şi vor face

serbări de etnopoezie

în numele tatălui şi a fiului

pesimist, constructiv

buimac ceva simbolic

îmi recuperează starea de a fi

prezent mereu

se vor numi nori de vânt nimeni.

Să tragi cu dinţii de ceva. Să ţii perna strâns, cât se poate de strâns şi să zbieri când cineva trage de ea, să zbieri de fiecare dată când ţi se dă ocazia. Să i-o înapoiezi domnului nemototolită. Eu vreu să fiu ceva şi am să fiu acel ceva indiferent de cum eşti tu. Mătăsoasă la margini, socotesc că nu-i valoroasă. Aşa că i-o voi da nemototolită pot să visez cu ochii deschişi. Visul cu ochii deschişi este ca şi un copil nu trebuie să-l omori orientează-l şi arată-i lucrurile dure pe care e greu să le mişti chiar şi cu imaginaţia va ştii ce să facă se va ascunde după tine şi te va împinge de la spate ca pe o locomotivă înţepenită în vreme. Mişcarea aceasta de dute vino e tot ce percep. Se vor numi.

.

.

.

aceia care au suferit în vâscă pentru crezul lor aceia care s-au ridicat din moloz şi au strigat câtă veselie câtă tristeţe şi n-au văzut nimic prematur în a îndrăzni acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile aceia care au confundat tranvaie şi au ajuns într-un loc relativ aceia care au visat cu ochii deschişi şi şi-au spălat faţa cu săpun. Trezit curat pe faţă cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări fără nici o mediaţie, ora şi nimic altceva. Buimac ceva simbolic îmi recuperează starea de a fi prezent mereu sunt cât e ceasul şi ceasul nu mai are baterie şi e prima durere la care râd dintr-un şir nesfârşit ca o şiră trasă din corpuri până-n ceruri.

Nu de mult credeam că sunt poet nu era

un statut dar mă facea fericit şi poate că nu sunt decât

eu de vină care am crescut o dată cu pretenţiile.

Aştept neliniştit pozele voastre de la mare

în care aţi surprins valurile cu braţele

voi mângâia pixelii şi îmi vor rămâne pe mâini braţele

cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări...

A venit vremea să le dovedim că

am învăţat să acceptăm toate căcaturile şi

să ne jucăm cu jucăriile lor fără să le cerem voie.

pentru mine poţi să alegi între mecanismul

ascendental, descendental şi transcedental

unde nu-i cu toată dragostea cât mai este

din ea este toată dragostea pentru mine

nici abolire nici întristare nici reverie

nici amorţeală fie doar omniscienţă

pentru mine sunt conştient că mă reduc la nimic şi

nici un gând în afară de o răceală gravă de toamnă,

eu cu mine şi cu pielea de găină.fără

aceleaşi vise, relicve şi întrebări./

Eu cu mine împăcat pot fi oriunde.

aflat mereu între altruism şi

egoism şi canale de comunicare

blocate cu goluri sau curăţate cu plinuri

să fii un om sau să fim toţi un om acum

este timpul să ne umplem sufletele şi

să lăsăm toate ratările egoiste să descrească.

Acum câţiva ani la o gala de poezie

doi autori şi-au pus cărţile

în stânga şi-n dreapta cântarului

le-au apropiat timid cate un pic

până au prins curaj şi şi-au unit forţele

la a doua carte scrisă cu ambele

emisfere ruinele unui Babylon

se vor spulbera ruinele pe care stăm

cu fundul să clădim alte ruine.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/