sâmbătă, 13 februarie 2016

Tălpi pe Crocodil

Trebuie să ştii să bei Alcoolul e drogul dracului
mai ales când îl asemănăm cu dragostea
Câte imagini cu cupluri S-au spart în vitrina de virtuţi
mă uit la vitrina asta şi se sparg geamurile
Nimic special din unghiul oamenilor
despre care ştiu doar că merg
e timpul să iau loc Şi
Să privesc mai adânc problema
în lume explodează chiar acum o bombă
Care e ascunsă în pieptul ei De kamikaze ca un prunc
Ca prima ninsoare
avem o rimă cu mare
avem o rimă cu Mâncare Eroare Teroare
Plimbare Mirare Nimeni nu moare azi
e despre ce faci azi
Nu vă cunosc Nu mai rostesc
pasează mai departe frate
Cine judecă E vorba despre
libertate Mă ridic şi stau Dar mă clatin un pic
ca şi cum mi s-ar cânta imnul
Câte imagini cu vieţi întregi
s-au spart în vitrina de virtuţi
Merg strâmb Şi mă lovesc de oameni care merg drept
Poate vă învăţ ceva Cum ar fi că majoritatea vedea strada
Într-un fel Şi eu în alt fel
E tare în parcul cu maimuţe
Cinci lei şi vezi color Şi
mă duc departe de corp
conştiinţa înaltă Şi
apoi cobor
În zbor
E incolor
N-ai cum să spui
că nu mă vezi
Vreau dragoste Dar
distanţa e o poezie
despre apropieri inefabile
Jocurile şi minciunile sunt pentru jucători
Sex Bani Şi timp Dar nu timp pentru lecţii
Timp pentru distracţii E o lume nebună iraţională
condusă şi dominată de sentimente
Te întreb puştoaico: Oare Immanue Kant era fericit?
N-ai de unde să ştii tu lucrurile astea...
Azi vom învinge! - Cu motto-ul ăsta ar trebui
să ne începem fiecare dimineaţă Singuri -
Dar mai ales în doi.

miercuri, 3 februarie 2016

De ce Iv cel Naiv este mainstream şi poezia nu este

            „Dar eu n-am citit Hegel!“ - Alexandru Dragomir în faţa lui Heidegger. Fără nicio ruşine sau cel puţin teama recunoaşterii lipsei unei lecturi importante. În schimb, în lumea literară românească a începutului veacului XXI - dacă le spui unor scriitori că nu ai citit nu ştiu ce carte esenţială. Se dărâmă lumea, de parcă mâine ar lua foc biblioteca Vaticanului. Şi îţi vorbesc de sus... Eh... Nicio plângere doar snobisme de cartier, nimic mai mult. Şi nu zic că se întâmplă numai la români, ci, poate că, peste tot în lumile mici, chiar dacă unele dintre ele notorii, aşa doar de ochii lumii. Despre asta vorbesc, lumi mici şi culturi mici dar cu bicepşi şi tricepşi. Că vorba aia nu? Artistul trebuie să aibă cohones nu şi frunză.
            Moda lecturii m-a panicat dintotdeauna. Un bun profesor nu impune o bibliografie ci recomandă. Am fost întrebat pe vremea când eram masterand la sculptură de profesorul meu de atelier. Dacă am citit Micul Prinţ. Ca sa nu cad în faţa ochiilor lui chiar de la prima întâlnire. Am minţit că da. Acum îmi dau seama ca am greşit. Fiindcă nicidecum n-ar trebui să car povara acestei ruşini cu mine. L-aş fi putut întreba dacă el a citit Pescăruşul Jonathan Livingstone. Apoi, moda lecturii a continuat să-mi provoace spaime. Spaime despre care Ana Blandiana are o întreaga carte (şi chiar o straduţă la mine în cartier). Spaime dintre cele mai ridicole. Cel puţin în aparenţă. Cu una dintre ele cred ca s-au întâlnit şi alţii. Un prieten a citit o carte care se vinde bine. De fapt numai că se vinde bine o face să fie la moda. Dar moda asta îi continuă trendul ascendent. Fiindca daca un prieten a citit cartea respectiva (indiferent de gen). Cu siguranţă a citit-o şi prietenul prietenului meu ş.a.m.d. Ori asta e valabil în orice comunitate. Ca sa nu par mai prost şi neadaptat. Citesc şi eu ce lor li se pare interesant. Plus ca este bestseller. Şi asta e valabil chiar şi pentru legende sau cărţi aşa zise esenţiale.
            Acum, am sa ma rezum la cum vad eu literatura. Şi nu sunt singurul care o vede aşa. Într-un mod foarte simplu - ca la bucătărie. Daca îmi pui în faţă caviar şi şampanie şi eu am poftă de ceafă de porc şi vin. Am sa gust caviarul, am să-i beau şampania, am să-i recunosc valoarea. Dar am să ramân la ceafa mea de porc. Şi asta e valabil pentru orice tip de artă nu doar pentru literatură.
            Am refuzat sa citesc mari autori (sau mă rog, cunoscuţi, spuneţi cum doriţi) tocmai fiindcă n-aveam poftă. Iar mâncarea care nu mă ţine la masă nu mi se potriveşte. Nu mă poate obliga nimeni să mânânc cea mai buna pâine din lume doar fiindcă e cea mai buna pâine din lume. Cum la fel de bine, nu mă poate obliga nimeni să-mi tai textele şi să ma asigure că îmi va ieşi cea mai bună maioneză din lume. Această spaimă nu a încetat să mă chinuie. Pâna n-am învăţat un lucru care ma va ajuta multa vreme de acum în colo. Să nu-mi fie ruşine de ignoranţa mea
            Am găsit cursivitatea liniştii în cuvintele nemuritoare ale lui Cioran – ar trebuie să trecem prin viaţă ca lebăda prin apă. Poezia nu vine din fustrări, cel puţin nu toată. De cele mai multe ori reuşitele ei se leagă de o anumită disciplină mentală şi o îndrăgostire de viaţă sau mai bine zis reîndrăgostire. Care dă voie focului plexului solar să-şi facă apariţia. Desigur că şi o furie ţinută în piept şi susţinută mai multă vreme. Poate produce această aprindere. Dar este doar o altă cale. Apoi, poezia nu este o piscă pe moarte aşa cum spunea Salinger.
            Nota bene, sper să nu mă fac înţeles greşit. Nu încerc să spun ce cred eu că este bine şi ce este rău fiindcă n-am venit cu răspunsurile. Sunt multiple moduri de a privi mama artelor (după Heidegger) şi este foarte bine că este aşa.
            Am văzut foarte mulţi poeţi care preferă să-şi dilueze poezia până o omoară de tot. În virtutea faptului că ajung la esenţă. Şi o forţă a sugestiei care deţine puritatea tăriei. De care dacă te aproprii îţi cade nasul şi ţi se închid ochii în mod involuntar. Iar asta este fix inversul acela care mă face viu. Dar inversul diferă de la sine la sine, adică de la corp la corp. De altfel, câţi poeţi neînţeleşi de omul masă cunoaştem? Ce a vrut să spună poetul şi îmi poate spune cineva ce este poezia? Sunt întrebări care fac ca poezia să nu moară. Şi nici să pară că se poate întâmpla asta. Fiindcă în ultimă instanţă negaţia te face viu şi nu afirmaţia.
            În plus, acest fapt ne duce cu gândul la Cocteau care remarca importanţa matematică a poeziei ca fiind supraestimată. Şi eu ca şi el şi Poe şi alţi autori aş prefera oricând o poezie mai greşită, în locul uneia ofertantă pentru intelectul pur sânge, vampirizat la maximum. Până când această vampirizare devine un formalism având ca scop plăcerea înţelepciunii şi a lucrului bine făcut. Însă tăierea instinctului nu conduce cititorul sau ascultătorul în mod imanent la ceva profund sau la imagini care să genereze o senzaţie de foame sau sete.
            Apoi, parafrazând-o pe Gorski. Mediul câmpului de lucru al poetului îi contaminează poesisul. Sunt diferite căi de a ajunge la fericire. Ca atare, multe tipuri de a performa poezia. Iar asta n-o distanţează de literatură, ba dimpotrivă. Deoarece chiar şi mediul tiparului (pe lângă cele ale artei vizuale sau muzica) sunt provocări privite de slamer autentic cu entuziasm şi seriozitate, nu mofturi. În Occident slam-ul este considerat deja ca fiind – o nouă formă de literatură. Iar Gorski a gândit performance poetry ca fiind varianta, ca să zic aşa, formală a performance-ului art. Care la rândul lui s-a confruntat cu multiple neînţelegeri şi probleme de clasificare la începuturile lui, plus concurenţa cu teatrul.
            Greutăţi pe care le întâmpină şi slam-ul astăzi. Fiindcă continuatorul performance-ului poetry poate fi văzut pe bună dreptate. Şi ca o emoţie controlată a textului fără a intra într-o mecanică. El se petrece acum şi aici. E treatru – unu la unu. Eşti textul ca şi cum l-ai scrie de fiecare dată atunci când îl citeşti pe scenă. De aceea spunem că în slam nu există puncte.
Deşi el în ultimă instanţă nu este decât concursul de perfomance, cu regulile lui bine stabilite, umbrela spoken-word-ului. Interesul unor autori pentru o mai bună impresie a lecturilor publice a exista cu mult înaintea vremii creării cadrului pe care îl avem acum. Chiar şi Poe are într-una dintre povestirile lui, ilustrat acest interes pentru proprile texte.
            Pe de altă parte, se spune despre poeţii spoken-word că ar fi bine să rămână în zona lor şi să-şi spună simplu – artişti spoken-word. Însă, întreb, oare cu mult timp înaintea tiparului ce era poezia? Dacă nu o rostire de cuvinte?
            În România încă se mai crede că dacă faci PR poeziei este indecent. În vremuri, în care, în Occident poetul se urcă de bună voie pe scenă şi performează. (Au început să se mişte şi pe la noi lucrurile, sporadic dar promițător). Şi din punctul meu de vedere, performance poetry (în sens modern, pentru că poezia de tradiţie orală are o istorie cu mult mai lungă decât cea tipărită) nu face decât să continuie ce au început beatniki (sigur, cu alte voci, rafinări ale genului, vizunii ş.a.m.d.). Şi da, poate că Allen Ginsberg a fost indecent şi avut şansa unui proces mediatizat dar totodată a fost şi un PR de geniu. A avut fler, a ştiut să bage cuţitul în rană exact atunci când trebuie. Adică atunci când a avut şi antidoturile. Sau Rimbaud care a beneficiat de promovarea entuziastă şi încrezătoare a lui Verlaine. În sensul construirii unui personaj important, deşi era numai un puşti teribilist care înjura poezia.
            O poetă din SUA a reuşit să facă din volumul ei un bestseller fiindcă a produs un şoc media. Un studiu arată că cele mai vizionate clipuri de pe youtube sunt cele care produc emoţii puternice. Fix ăsta este unul dintre temeiurile performance-ului. Unii scriitori se feresc de public, fiindcă vor să rămână prin literatura lor. Este o opţiune pe care n-o pot contesta. Însă mi se pare o chestiune de respect să te preocupe oralitatea dacă ajungi în faţa publicului.
            O astfel de strategie de PR a fost gândită sau i-a fost gândită şi lui Iv cel Naiv, care pune în joc fără falsă modestie finalul fantomei de la operă şi acel "ascunde-te ca să străluceşti" al eroilor-profeţi. Faza grozavă este că deşi poezia este pentru lume (clişeeul vieţii de care nu poți scăpa), iar omul în ultimă instanţă este insondabil; relaţia poeziei cu lumea este, a fost şi va fi tot timpul în permanenţă schimbare. Şi nicidecum nu are de a face cu inhibiţile literare. Nu-mi imaginez, de pildă, cum ar fi fost văzut Bukowski dacă ar fi fost român. Probabil intelectualii de rasă i-ar fi spus că e prea puţin. Dar să fim optimişti căci cu timpul oricum nu te poţi lupta.
            Poate că vom accepta că vremea trece, vremea vine chiar şi peste nemuritori. Ezra Pound este la mare modă. Însă viziunea lui - înţeles la maximum - este numai o viziune asupra unei arte care nu cunoaşte graniţe. Şi oricând o greşeală poate devenii o mutare câştigătoare. Parol, rectific. Greşeala intervine în orice mutare câştigătoare. Excepţie poate face geniul creator. Fiindcă lui i se iartă greşeala de a fi diferit.
            Cât de rari sunt acei poeţi care vizează transparenţa, jocul perfect cu luminile şi umbrele, plinurile şi golurile al zgomotului imaginii - care aplică zenul în artă - care nu ştiu ce e bine şi ce e rău - de dragul creări unui spațiu realmente sacru și generarea profeţiei şi a viziunii. Care nu definesc. Şi nici nu trăiesc din aceste exigenţe ale occidentalilor. Care la suprafaţă par foarte respectabile. Ca să-l parafrazez pe John Keats – poezia îţi întoarce lumea pe dos. Şi apoi, te reîntorci în ea. Sau cum bine îi spunea Stephen King - fericita cale de mijloc. Cale pe care Eminescu a străbătut-o. Stăpânit de ea și stăpânind-o la rândul său. De aceea unii îl văd luminat iar alţii întunecat.
            Nu este întâmplătoare fascinaţia lui Nichita pentru poezia lui şi continuarea tradiţiei unei poezii profunde şi vitale. "O meditație lucidă" - care l-a făcut să câştige pe Nichita premiul cel mai important - marele public.
            Influenţa lui Bukowski în literatura româna este deplorabilă. Ca multe imitari de gen, de altfel. Măcar dacă scriitori ar prefera în locul unei scriituri la îndemâna - înţelepciunea de stradă a lui Bukowski. Dar unii dintre ei parcă ţin morţiş să-l depăşească atunci când vine vorba de poeme slabe sau prea personale. Pentru că nu se observă nici măcar acea tehnică a distanţări inventată de Becht în teatrul modern şi pe care Bukowski a preluat-o inconştient. Unii dintrei ei nici nu mai sunt copii. Şi îţi poţi da seama de asta. Când vezi pe de-a întregul unui poem cinism. Pe când la Bukowski de cele mai multe ori apare doar în contrapunct.
Se face adesea confuzia între autenticitate şi credibilitate. Asta e un subiect care dacă aş sta să-l dezvolt m-ar apuca prânzul. Aşa că am să mă rezum la două exemple. Unul dintre ele este literatura lui Lovecraft. Pe care a zamislit-o la pat din imaginaţie. Chiar şi el recunoaşte. Însă este credibil. Şi chiar dacă stilul lui pesimist, cinic, poetic are şi frânturi din viaţa reală. Asta nu-l face în mod automat şi autentic. Fiindca el a avut propriul stil. A fost el însuşi. Şi-a riscat viaţa pentru literatura şi n-a căutat să convingă. Şi cu toate astea n-a fost credibil în timpul vieţii ci abia dupa 70 de ani de la moartea sa. Ca atare, nu poţi spune ca acum circa 70 de ani nu era autentic şi acum este.
            Să imiţi arta postmodernă unde totul este relativ este absolut jenant sau nici măcar. Dar parcă jena asta întrece pâna şi limitele relativităţii. E ca şi cum ai face dripping dupa Pollock. Oricine poate face asta. Dar chiar dacă ai fi mai bun decât el în picurarea vopselii; tot de un mare căcat am da şi eu şi tu şi publicul şi critica. Şi nu este numai vina criticii că poezia nu ajunge în lumea bună. Mai degrabă ar fi vorba de slabul PR al editurilor. Care uneori lasă poeţii şi fără lansări . Şi atunci asumarea şi curatoriatul poetului joacă un rol şi mai important.
            Mă repet, dacă poezia aparţine lumii în ultimă instanţă ea nu se poate adresa în exclusivitate unui public cu virtuţi şi voinţe de tip renascentist. Ea este făcută cu bună ştiinţă într-adevăr. Ori asta înseamnă că se uneşte cu ştiinţa. Dar nu este numai matematica. Sau aşa cum credea Nam June Paik că arta trebuie să se unească cu ştiinţa. Fiidcă el viza mai degrabă tehnologia decât ştiinţele umanistice - arta a avut dintotdeauna buna ştiinţă a ei - şi nici măcar exigenţa matematică a lui Ion Barbu, absolut normală de altfel. Ci la modul cel mai simplu cu putinţă. Știinţa care nu este pentru lume nu-şi are rostul decât ca distracţie personală.
            Sigur că lumea este împărţită. Și atunci nu putem considera un poet mai slab sau mai bun în funcţie de potrivirile şi necesităţile unei comunităţi. Nu asta îi face pe aceşti poeţi să fie rari şi să influenţeze. Ei se ocupă cu punerea punctului pe i. Cu întrecerea cu ei înşişi având ca obiectiv schimbarea lumii. Obiectivul unui antrenament căci ei ştiu că lumea va fi la fel. Însă această ambiţie şi pretenţie face ca poetul să fie onest. De pildă unul dintre cei mai apreciaţi poeţi performeri Jerome Rothenberg nu pune accent numai pe producerea de imagini. Unii îl văd ca un experimentalist. Însă de fapt, el face ce trebuie să facă un poet spoken-word. Aidoma unui actor, îşi revitalizează setul de obsesii. Fiindcă una este limita şi alta este limitarea. Mă repet, pentru un performer poezia se petrece acum şi aici. Este o alergare de rezistenţă dar cu sprinturi. Poate că vi se pare că bat câmpii. Ceea ce şi las să întâmple cu adevărat. Însă este în direcţia gândirii logice. Iar dacă nu puteți observa asta mă puteţi considera cu uşurinţă - nebun.
            Dar ca să revin. Diluarea are în vedere, mă repet, transparența şi nu esenţa. Iar lucrul ăsta este cel mai vizibil la poeţii care reuşesc să strângă lumea în jurul lor. Aşa cum reuşea Nichita, Ginsberg ş.a.m.d. Aşa cum reuşeşte admirabil astăzi Iv cel Naiv.
            Poezie pe care - nota bene - unii au denomit-o pe nedrept - poezie comercială. Iar ghilimelele de rigoare nu ne poate scuza perfidul modestiei. Ca să se pună într-o lumină bună a seriozităţii şi autoindulgenţei de genul - unei invidii care trebuie să topească vârful icebergului. Fiindcă nu e așa? Noi suntem români rămaşi cu credința în Evul Mediu şi nu putem accepta că cineva reuşeşte chiar să ducă poezia în lume. Noi trebuie să fim noi, nu el. Căci dacă este un el însuşi. Apare şi un noi înşine. Iar faptul că spunem despre cineva că face ceva care pe noi nu ne priveşte. El e evadat, joacă în altă ligă. Ne dă dreptul să credem că e o concurenţă totuşi fairplay. Fiindcă noi ne ocupăm cu altceva, nu cu poezie comercială.
            În loc să ne bucurăm şi să privim asta ca pe o provocare şi cu mai multă ambiţie în ceea ce priveşte propriul stil şi proprile idealuri. Să avem bucuria efortului şi să ne ferim de căderea în mecanică. Iar una dintre mecanici dăunătoare este – păstrarea celor mai bune texte pentru finalul unei cărţi de parcă toate filmele ar trebui să fie de hollywood.
            Desigur, sindromul lupul singuratic şi haita este unul universal şi nu unul românesc. Însă pe meleagurile mioritice este pesemne mai apăsat şi chiar cronic câteodată. Cam aşa arată râca de care se văita Nichita şi pomenea de mai bunele relaţii cu poeţii străini. Râcă valabilă în orice domeniu de activitate. Un prieten de al meu pe când eram student la sculptură mi-a spus „lasă mă... Că aşa e în artă... Ca la muncă”. N-am să-l uit vreodată pentru aceste cuvinte pline de înţelepciune. Şi ca să fiu; înţeles la maximum.

luni, 1 februarie 2016

Viaţa e un sport extrem Pentru un spirit neextremist

/ce acoperă soarele
Sunt nori De vânt Sunt
Sunt nori De vânt Sunt
Sunt nori De vânt Sunt
ce acoperă soarele/

La această zi La această oră
La această etapă a minţii
Generaţia mea bifurcată
în bine şi rău A învăţat ce-i ura

Dumnezeul meu infim Simbolic
Onorific Glorios Sunt ca FC Barcelona
Nici n-am omorât visul care mă apasă pe piept
Să-mi fie mai uşor printre clişeele vieţii Care
au stăpânit Bătrânii trandafirii Să nu plece
Când vor Iluzoriu Plouă cu meteoriţi În lipsa unei
eternităţi ocrotitoare care mă lasă să nu mor.

Ceva nemişcător nu poate mişca:
Mişcă! Eu am pierdut de mult lumea
Numai cei inspiraţi de tragediile altora
Enervează Restul Ei şi banii lor
Bunul cu bunul face răul Sau
cum l-am făcut pe Dumnezeu
Eşti pozitiv dar îţi tot confirmi

Unde sunt ăia de cred în oameni? De ce nu mă văd?
Sunt fantomele acestea care ne dau viaţă?
Sunt aceşti strigoi care ni-o cer înapoi?
Doar ca să ne ajutăm între noi?
Sunt eu prostul care a spus adevărul?
În neliniştea care învăluie neliniştea
Împăcat cum n-ai mai fost vreodată
Priveşti cerul şi ai o idee despre nimic
N-ai nevoie decât de o cârjă ruptă
din inima copacului Demn de consultat
Atât cât să-ţi treacă Trebuie să fii nu să încerci
Urăşte-mă Fiindcă am făcut-o dinaintea ta
Simte-te bine pe spatele meu Creaţia satanică
În viaţa ta mică Gândacule oricum eşti
cu mult mai prost decât mine
Pe câte argumente are lumina pe atâtea
are şi umbra Viaţa ca şi fotbalul
plină de goluri Terra Nova Această
gură de foc care o suge la greu
Zeii pariază pe şoareci ş.a.m.d.

Sunt slab Am atins fascinaţia poetelor
lirice Deschise şi abandonate cu
mâna mea bleagă Cu care am făcut atâtea prostii
Singur Ai vrea să ştii şi care sunt
Înainte de toate mi-am strangulat minimum un cititor
Dacă mi-aş permite să fiu generos cu sângele Satanei...
Ca atare ce film să primesc eu? Merit eu ceva? 
Oare smeriţii îşi merită umilinţa?

Aş vrea să mă văd cum
aş vrea să mă văd.

Mie nu-mi place să merg  încet Şi poate că
ar trebui să mă plimb Într-adevăr Ca să nu
mă mai lovesc de oameni Dar mie îmi place
să mă lupt Cei care se luptă Nu merg încet.

Sunt suficient de matur
să-mi fac prieteni morţi
Am reuşit să-mi fac prieteni morţi
cine a mai reuşit?
Au reuşit şi alţi prieteni morţi şi
asta e o mare reuşită a umanităţii În rest
s-a scăldat În râcă ca o sirenă în faţa ginecologului
Este o mare diferenţă între a păstra
tradiţia ca tradiţionalist domestic Şi a încerca
s-o duci mai departe Ca tradiţionalist vizionar
Visul este semnul suprem Înainte îmi placea
să nu ştiu ce...
Peste poeţi se lasă apăsător Underground-ul
unde s-au dus toate lucrurile grele?
Cum au reuşit să ni le fure?

Nu trebuie să te justifici E o prostie
Toţi se justifică Chiar şi cei care afirmă
Degetul care se pune pe rană

trebuie să fie întodeauna Indexul înmuiat în stup:
iată o rană! În formă de peşte Care seacă Dunărea
În urma ei noi nu minţim frumos
Noi nu avem dreptul să avem dreptate
În asta ni se arată dreptatea
Întâi se alege praful şi
tot ce se revarsă în ţara lui dracu' muritorul
După Se găseşte profunzimea Deşi se putea face
înainte de vreme Din pietre bureţi
de care să ne agăţăm Dorinţele care ne trag în jos Şi
la ce folos Să-ţi doreşti disparţia nopţii este
o zi de luni Care nu se mai termină însă
Se văd stelele cele moarte ca o şiră
trasă din corpuri până-n ceruri.

vineri, 22 ianuarie 2016

Scrisoare către tatăl fantomă.

          Cât mai trebuie să plătim? Eşti un prost! Cu cât eşti mai rău cu atât mai prost. Dar asta este discutabil. Tu nu de-asta eşti prost. Eşti prost fiindcă n-ai crezut, susţinut, apreciat, felicitat (atunci când a fost cazul, de puţine ori, într-adevăr, dar a fost). Iată, această modestie exagerată şi timiditate – sunt sindromul creşterii tale. Ai fost fericit să vezi cum se creşte un ficus, aşa e şi cu un om. Modestie pe care tu însuţi o manifeşti. Nu ţi-a păsat de mine decât atunci când ochii vecinilor aveau ceva de spus în relaţia tată – fiu. Ţi-am mai lăsat două scrisori, tot dimineaţa. Nu-ţi mai aminteşti. Erau în spre împăcare, iertare. A vinei pe care trebuie să o suport de când sunt copil până când? Să nu mi se ofere dragoste, am înţeles şi acceptat dar ură? Ură pe care o văd şi primesc zi de zi din toate părţile? Eh; aşa începe şi scrisoarea asta. Cu ură. E scrisoarea vieţii mele. Oare ştii cum e să-ţi vezi mama lovită şi futută? Nu-mi răspunde eu ştiu. Nu căuta scuze fiindcă mi-e mie ruşine numai când te aud. Nu te gândii la paharul ăla cu apă sau toate boacănele pe care le-am făcut. Nu sunt aici. Sunt doar în mintea ta care nu mai e mintea ta. Azi poate e ultima dată când ai să mă vezi.

joi, 21 ianuarie 2016

Arhivar: Solemnul Etern Dezordonat: tu ori te sui cu mine ori stai jos

Şapte maşini În retragere Pe ger şi
lor Le Arde de amăgiri
Bă Ăştia
poeţi Nu Tu

Braţele lui Ating Balustrada Lojei
Gura Căscând La cel mai bun gând al zilei
alunecă sau e atrasă În Spre
coerenţa de dincolo
A mai stat o dată moartă
atunci când A încercat Să sară
de pe Palatul Nouă şi s-a Rupt în aripa burghiu
a spaţiului vântului Într-o coadă de peşte
Totul e coadă de peşte
Atunci când Nu e periculos
pericolul Se întoarce la el
Refuzând Murdăreşte Sperând zidurile
un graff: independent Dar Depinde
ce vor copiii Să Citească
Mai exact Plăcerea de Cine E legiuitoare
Cine a rămas să aleagă Dintre adolescenţa
lui Jo Nebunu' Şi Dintre
cu dintele aruncat peste cap
Batându-te argumentativ În Ace Zgâriate
ieşind pe portiţă După Cheiţa timpului
luând Guriţa de aer De la cel mai bun
medic al comediantului Surd râzând
Oprit din mers Făcând ocol Oricărei Sare de rană
în forma Şarpelui Mângâind Tubul Tubului de foi
Lăsând Dezordine Numele moarte Din Creion
De care S-au împiedicat Şi alţii

Îi vreau pe nebuni goi Şi am să-i am

şi ca să mă explic
Nu pot fi explicat
Prietene

Vreau Pubertate şi Monstruozităţi
vreau Să Văd Cum Se scrie Poezia
Îi Vreau În Prima Linie Pe Cei mai buni Egoişti
bruind Intimitatea Ultimă pictaţi pe ochi
de ciomagul lui Cădere
Cum murim?: Daimonul Meu
de pe îngerul drept
Al umărului stâng
de pe buze Mi Se Dezlega şiret
clişeul Universal: Nu sunt cu el
N-am fost nici gând

Sunt simplu Acceptând
Livrez ingenios
Am fost Jos
fără să mă văd Căzând
e un pic de Absurditate şi aici
Sunt alt om
de fiecare dată
când Mă gândesc
la mine
şi e Prea Multă Substanţă
Atunci când nimeni nu
Se uită şi Mă ţine Minte
literele mele înţeapă
şi Atât Piş Piş
Ce poate fi mai frumos
decât o Căsuţă de Mail
Goală în care nu încape Vântul
cât beculeţul de jos
îţi sugerează Că Totul
are un start şi un stop?

Atunci Când Am împlinit Opt ani
vârsta infinitului A scris:
Fecioara Maria în volumul ei De debut
că sunt Aceşti opt ani
Că După Aia se spulberă totul
ca nu cumva Să Nu Rămână
Nimic din infinit
Maică-mea M-a scos Din încurcături şi
M-a aruncat Într-o gheretă
unde se vindea Numai un ziar:
EU ŞI VIITORUL MEU OBSCUR
În pauza de masă Chioşcarul
făcea yoga Sau Era frizer
Ştia să tundă În Două feluri
Felul unu Ras de tot Şi felul doi:
Îi punem un castron Pe cap
şi pac pac
Puţin mai târziu
sunt în baie Cu un picior
în cadă şi Unul în căcat Ţinând un bici
Fiindu-mi dor de o Nimfomană neberbierit
Strănuturi de Cenuşă peste
Cearşafuri goale
Trase aiurea Prin sânge
Adânc Nocturn Înoptez
fără să cedez Nopţii
Puţin şi mai târziu Amintundu-mi
Trag Castronul Pe cap
ies Fâşii Şaten Cinema 4D
Şi mai târziu de atât
Capului Cactus
i se adresează un adevăr:
Mai are rost să te întreb
Dacă viaţa ta e mai bună?
RN a avut dreptate Tot Timpul Ăsta
Poate prea târziu
Dacă aş putea Roti ceasul Înapoi
m-aş propti Fix în Gâtul Infinitului
Atunci când opream timpul şi
făceam ce voiam Din oameni
Fără să-i întâmpin cu greutăţi
mă masturbam Pe ascuns
Cu un vocabular sărăcăcios
în vestiarul nimfo
L-aş opri Fix În ghereta aia
Aş medita Aş turna Sos picant
Mi-aş băga picioarele În castron
Aş roti Fâşiile Şaten Cinema 4D
Dar n-are rost
Banksy A spus Că:
Am auzit Că Au fost
puse acolo De Poliţie ca
să te uiţi În Sus şi Un computer
Să-ţi scaneze figura
Mi-a spus Un chioşcar Din
piaţa Portobello În momentul
în care Făceam Fotografii
Eu Ce am spus?
Am spus:
Să Nu-ţi fie Teamă Că O iei Înainte
şi câteodată Te Desumfli
Adevărul tău E Programat Să iasă la iveală.