Cât
mai trebuie să plătim? Eşti un prost! Cu cât eşti mai rău cu
atât mai prost. Dar asta este discutabil. Tu nu de-asta eşti prost.
Eşti prost fiindcă n-ai crezut, susţinut, apreciat, felicitat
(atunci când a fost cazul, de puţine ori, într-adevăr, dar a
fost). Iată,
această modestie exagerată şi timiditate – sunt sindromul
creşterii tale. Ai fost fericit să vezi cum se creşte un ficus,
aşa e şi cu un om. Modestie pe care tu însuţi o manifeşti. Nu
ţi-a păsat de mine decât atunci când ochii vecinilor aveau ceva
de spus în relaţia tată – fiu. Ţi-am mai lăsat două scrisori,
tot dimineaţa. Nu-ţi mai aminteşti. Erau în spre împăcare,
iertare. A vinei pe care trebuie să o suport de când sunt copil
până când? Să nu mi se ofere dragoste, am înţeles şi acceptat
dar ură? Ură pe care o văd şi primesc zi de zi din toate părţile?
Eh; aşa începe
şi scrisoarea asta. Cu ură. E scrisoarea vieţii mele. Oare ştii
cum e să-ţi vezi mama lovită şi futută? Nu-mi răspunde eu ştiu.
Nu căuta scuze fiindcă mi-e mie ruşine numai când te aud. Nu te
gândii la paharul ăla cu apă sau toate boacănele pe care le-am
făcut. Nu sunt aici. Sunt doar în mintea ta care nu mai e mintea
ta. Azi poate e ultima dată când ai să mă vezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu