Drag
Moş, sper că nu e prea târziu.
„Mâna
întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană.” L-am
întâlnit în Gara de Nord acum patru ani de zile pe însuşi Poetul
Gării de Nord. Apoi, s-a lăsat umbra. Aş avea multe poveşti să
vă spun. Existenţa noastră ar avea o importanţă
colosală. Dacă ne-am spune poveşti şi nu ne-am oferi lecţii.
Însă proiectul la care lucrez acum nu-mi dă voie să fac
asta. Plus că de la un timp, îmi place să spun doar atât.
Povestea mea a fost odată luna. Mă repet,
de data asta n-am să vă spun o poveste.
Şi nici nu vreau să credeţi că vreau să dau lecţii. Ci o
rugăminte.
Nu mă
arunc vreodată în a da sfaturi. Cred că asta necesită o apropiere
pentru o înţelegere mai bună a structurii psihicului nevoiaşului
şi o maximă responsabilitate. Cred că unii dintre voi s-au
confruntat cu primirea unor sfaturi realmente rele. Ca atare, sunt de
acord cu ideea aceea că sfaturile se cer, nu se dau. Şi chiar şi
atunci. Trebuie să fii conştient că sfatul tău va fi ascultat,
deci dacă nu ai cea mai bună soluţie. Pentru care unii ar plăti.
N-are rost să te hazardezi. Bătrânul meu tată mi-a spus. „Dacă
aş avea un sfat ţi-aş
da”. Măcar
atât cred că am preluat şi eu de la el. Bunul simţ. Şi la asta
se rezumă scrisoarea mea.
Lumea
funcţionează foarte simplu. Fără bani nu exişti. Însă oare cum
ar trebuie să ne punem problema aceasta a existenţialismului? Dacă
eu fără bani îţi cer un împrumut de 150 de euro şi tu nu-mi
poţi onora acest ajutor? Am pus punctul pe i. Ştiu.
Ştiu
că ar exista şi oameni binevoitori şi cu posibilităţi care m-ar
putea ajuta cu această sumă de bani. Pe care îi voi restitui până
la ultimul leu. Cu proxima ocazie, după ce ICR-ul îmi va deconta
suma de care am nevoie la începutul acestui an. Fiindcă pe 18
Februarie va trebui ca al meu corp să-şi performeze povestea în
versuri în Berlin. Şi din păcate nu pot produce cifrele acestea în
doar câteva zile. Magicianul s-a ascuns undeva într-o grotă.
Fiindcă a cam rămas fără baghetă sau atât a rămas din el. Ştie
că banii nu-s nici buni, nici răi. E ca orice uşurare fiziologică.
Strict necesară şi atât. Dar ştiţi şi voi asta. Şi cred că
ştiţi şi că arta este o instituţie. Care se bazează pe
încredere şi susţinere. N-are relevanţă cât valorează arta mea
pentru voi. Poate nimic, poate foarte mult, poate e nepreţuită sau
pur şi simplu, nu există. Căci arta mai este şi o instituţie
care necistă bani. Chiar şi atunci când vine vorba de poezie.
Artă fără bani nu se poate. Se poate face din căcat bici
într-adevăr. Ştiu despre ce vorbesc, la asta mă pricep cel mai
bine. Dar şi căcatul ăla are un preţ.
Şi
deşi poezia poate că are nevoie cel mai puţin de ei. Fără ei la
fel nu poate exista. În fine, în SUA se produc bani şi din poezie.
Şi chiar există poeţi care trăiesc din asta. Nu vă uitaţi
ciudat, puteţi verifica. (Asta nu-l face mai mult sau mai puţin
onest. Onoarea are alte lucruri în vedere.) În capitalism se
plăteşte orice informaţie. De fapt parol, indiferent de politică
nu e nimic gratuit nu? Se dau bani până şi pentru o uşurare
fiziologică :)
Omul
trăieşte din reacţiuni. Nici măcar un gest frumos ca acesta. Pe
care îl puteţi face nu este gratuit. El se întoarce într-o stare
de beatitudine. Şi ţi se umple inima de energie bună fiindcă îţi
dozezi ego-ul corect. Este dovedit şi ştiinţific. Că totul este
energie. E ca şi cum ţi-ai lua mâncarea preferată.
Dar
nu vin dintr-o cultură mare, aşa că nu pot avea pretenţii de
genul. Dar pretenţia unui ajutor da. Poate şi din cauza asta, cel
puţin pentru mine. Poezia este cea mai persistentă artă. Fiindcă
n-ai să vezi vreodată o poezie-ruină. Poate doar un poet-ruină.
Aşa cum sunt eu în acest moment, când vă adresez această
scrisoare. Dintr-un colţ al artistului independent care are nevoie
de sponsori.
La mulţi ani! Sănătate şi tot ce vă doriţi!
Cu
stimă,
Al
vostru, Viku Zenescu.
P.S.:
Semnele de punctuaţie marchează rostirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu