Boss de boss. Pe bancă de vorbă cu Dumnezeu.

        Noi suntem nişte dinozauri care cu timpul s-au ridicat pe două picioare, s-au făcut vegani, s-au cizelat şi cu un pahar de vin în mână au început să discute despre frumosul artistic al lumii: priveşte munţii, copacul, dar floarea. Numai voinţa de putere a dinozaurilor a făcut ca noi să fim ce suntem astăzi. Poate că trebuie să devenim zei, poate că acesta este scopul dar deja mi se pare că cei mai mulţi dintre noi suntem doar nişte snobi de salon care îşi dau cu părerea despre ceea ce zeul doar a suflat şi a apărut într-o clipită. Uite-te şi tu la noi, deja părem ridicoli cu costumele astea pe noi care ne ascund coada. Şi nu degeaba o ediţie a ziarului Times din anii '70 titra pe prima pagină „omul este o fiară”. La origine suntem cei mai egoişti, reptile, ne tăiem unghile pentru că aşa am fost educaţi. Apoi dacă eşti doar în sediul emoţilor, fără raţiune iar eşti reptilă sălbatică dar care nu-şi mai mănâncă copii, îi ocroteşte. Şi dacă cumva ajungi să fii pur raţional devii rece ca mortul şi calci pe cadavre. Pus într-o situaţie de genul „alege între două milioane de euro şi salvarea unui om”, omul pur raţional se gândeşte că-şi rezolvă sieşi o problemă personală dar şi lumii, suprapopularea.

        Oricum ai întoarce-o, în drumul spre iluminare, frăţică, toţi ne dorim să fim şefi. Numai că există două tipuri de şefi: bossul prost care ţipă la subalterni şi bossul rafinat care nu vorbeşte cu subalternii decât prin mâna lui dreaptă ca la teatru de păpuşi. Mai există însă, un boss secret care nu are nevoie de subalterni şi ăla e Dumnezeu, însă mai avem nevoie şi de Dumnezeu. Şi ştii de ce avem nevoie? Pentru că ne trebuie un model de boss care a reuşit. Acum ia aminte de lucrurile astea şi când mai dai lacrimi la crocodil aminteşte-ţi că eşti o reptilă superioară şi isteaţă. „Dar arta ce este tată?”, mă întrebă reptila asta mică şi băgăcioasă cu care m-am pricopsit. Ah... arta... cea mai mare artă de pe Terra, sunt nişte idei care nu s-au elevat spiritual şi nu au fost promovate îndeajuns de bine încât oamenii să se închine la ea. Priveşte coloana lui Brâncuşi, dacă ar fi „ştiut” că acolo e însufleţit un zeu, oamenii s-ar fi pus în genuchi.

Cum mă apuc să scriu primul meu roman? Cu răbdare şi încredere bineînţeles. Sau cum să devii „Boschetar de lux”? Cu răbdare şi încredere bineînţeles.

        Era 2014, un an nu neapărat rău pentru el, dar pe care Vikuţ îl văzuse de la început ca pe un an de tranzicţie. De aceea acesta îşi pusese ca la fiecare început de an, trei dorinţe mari şi late. Una dintre ele era "să cresc, să evoluez ca artist, bărbat, om", în ordinea asta. Pe celelalte n-a vrut să-mi le spună şi nu pentru că n-ar fi fost foarte sincer şi deschis ci pentru că nu se deosebea cu nimic de oamenii cărora le era teamă să-şi împărtăşească dorinţele înainte de vreme. Pentru prima, fireşte, n-avea nici o frică, privirea înălţată uşor, bărbia şi nasul ridicate sensibil nu-l trădau. Încrederea îl ajuta enorm chiar dacă lumea din jurul lui o interpreta ca pe o formă de mândrie. Ba chiar cred că s-a şi îndeplinit la un moment dat, Vikuţ se mai cizelase, schimbase, învăţase multe lucruri noi şi nefolositoare. Dar dincolo de astea el îşi dădu seama că vine viaţă peste el şi el nu îşi dorise niciodată să-l trăiască viaţa, ci invers.

       Vikuţ se întinse în pat privind cu ochii plini de tristeţe, la felinarul pe care îl vedea în fiecare noapte din pat şi se gândea cum era el acum un an, cât de mult îi păsa şi cât de rece devenise între timp, cum s-a înfuriat şi a plâns la prima palmă scriitoricească primită de la bunul lui prieten Andrei Ruse, care şi răspunsese clar fără să lase loc de interpretări la întrebarea logdnicei sale Ioana Vighi "crezi că el o să poată să scrie vreodată proză?", neluând în considerare zicala populară şi plină de înţelepciune de altfel "niciodată să nu spui niciodată".

       Vikuţ o păţise deja de câteva ori, deci era oarecum obişnuit, dar îşi aminti şi de faptul că scrise deja o carte, un volum de poezii care se vânduse undeva la 100 de exemplare şi care fusese primită destul de bine de public, prost de critică, dacă o singură recenzie a unui critic axat stric pe poezie estetică se poate numi critică. Dar pe el nu-l deranja aceste amănunte, voia să fie scriitor şi ştia că nu degeaba la tăierea moţului alesese trei obiecte evidente, brăţara de argint, un pix şi un caiet. Ba chiar îşi spusese în gând după debutul în poezie „asta e doar încălzirea” şi „mă interesează publicul, nu critica”.

       Mai târziu pe la serile de poezie, tânărul poet observase că pentru mulţi, mare parte din public, era format din prieteni şi alţi scriitori. Ceea ce era nasol de-a dreptul, dar Vikuţ se putea mândri şi cu alţii din alte domenii. Zâmbea frumos şi ştia să-şi vândă cartea chiar dacă unora nu le convenea şi o poetă chiar l-a bănuit că e un impostor care vrea doar să intre într-o lume, de parcă lumea lui nu-i era arhisuficientă. Şi chiar dacă editura aia futută nu-i distribuise cartea în Cărtureşti, se mulţumea cu faptul că-i păcălise la lansare de 20 de cărţi.

       Tot în 2014, lui Vikuţ i se făcuse deja o farsă, ceva cu masoni, „A iubi nu e verb” şi „Tracus Arte”. În acest an, aflase şi că farsele erau făcute de alţii scriitori pentru alţii mai slabi, de parcă orgoliul lor era un criteriu de evaluare a valorii. Dar Vikuţ nu se temea, turna tot, era nervos, mai ales că află şi cum e să fii trădat de un prieten poet care îi ceruse prietenia şi acesta bun şi onest cum era, o acceptase. Vikuţ trăia poezia, o simţea, o auzea dar ducea lipsă de multe noţiuni teoretice, neavând şansa să intre la litere şi necitind prea mult, dar statul ăla de outsider şi mirosul de underground îl facea să se simtă bine şi liber. Oricum Vikuţ ştia că povestea asta cu cititul şi necititul poeziei se dezbătuse încă din antichitate şi n-avea să se termine niciodată.

       Apoi descoperise spoken-word poetry, o formă de poezie performată pe o scenă şi mult mai agresivă şi apropiată de naraţiune, un fel de stand-up poetic. Îşi dădu seama în cele din urmă, că el făcea asta intuitiv deja de când începuse să scrie pentru „A iubi nu e verb”. Aleluia! Vikuţ se salvase, lui Vikuţ îi placea să-şi citească textele, dar trebuia să-şi caute înainte de toate un job, primul lui job ceea ce nu prea îi surâdea dar n-avea încotro. Descoperise această artă total întâmplător la o expoziţie de pictură de grup „Conempora 6”, la care participase şi el cu două lucrări. Venise acolo şi o altă cunoştinţă a acestuia din lumea artei Shole, însoţit de un prieten. După ce l-a salutat, i-a arătat lucrările, s-au aşezat pe trei scaune aflate lângă lucrări iar Vikuţ scosese din ghiozdan un alt as, volumul de poezii. Shole exclamând entuziasmat „Oho! Welcome in the bussiness!”. Vikuţ făcu cunoştinţă cu prietenul acestuia şi-l întrebă „tu cu ce te ocupi?” „eu cânt într-o formaţie Crowd Control şi fac spoken-word”. „Ce e asta?!” „un fel de vorbit în şoaptă” „aaa, un fel de Massive Attack?” „da, da”, spuse el. “Ia spune-mi, ai vrea să cânţi cu trupa ta la lansarea volumului meu?” „Sigur, vorbim”. Din păcate la lansare a apărut doar el, dar faptul că performase foarte mişto şi acesta nu mai văzuse aşa ceva până atunci, l-a făcut să fie îngăduitor cu Andrei Bucureci şi să-l felicite.

       Şi în timp ce lumina felinarului devenea din ce în ce mai clară, ochii lui erau din ce în ce mai limpezi, trupul lui din ce în ce mai uşor îşi aminti de primul lui vis, el la opt ani stând în sufrageria în care doarme şi acum şi scriind pe un caiet de biologie poveşti cu animale fiindcă nu-i plăcea să citească poveştile altora, îl plictiseau, voia să aibe povestea lui! Vikuţ se ridică din pat ca un luptător de arte marţiale şi îşi zi-se „ia gată bă! Ia mai dăi în pula mea pe ăştia! Am material căcălău pentru un roman! Poveşti o grămadă şi super mişto. Ştiu şi cum să se numească!”. După bău nişte vin de ţară şi se liniştiră, ştia că-i treaba serioasă şi că-i mult de muncă dar ştia la fel de bine că înainte de orice regulă trebuie să continuie să fie natural, să scrie sincer şi onest şi să fie disciplinat. Îi trebuia un model, un program şi-l găsiră la Bukowski, de fapt nu neapărat un model, căci el avea încredere în geniul lui scriitoricesc cât ceva care să-l inspire pentru o „viaţă dezordonată de succes”.

http://serbantomsa.blogspot.ro/2014/09/o-proza-de-charles-bukowski-in.html

 

Un experiment poetic online

Poemul Lumii. Is world's poem the love or wireless connection?

VĂ INVIT SĂ SCRIEM ÎMPREUNĂ UN POEM COLECTIV. POEMUL NOSTRU, AL TUTUROR, POEMUL LUMII!

 

„Fiecare om poartă în el sufletul unui poet care a murit tânăr.” Plecând de la vorbele lui Sainte-Beuve, m-am tot gândit cum ar trebui să arate poemul lumii, fără să am habar ce este poemul lumii aşa că am ajuns inevitabil la multiplele semnificaţii ale acestor cuvinte. Poemul lumii ar putea fi istoria poeziei oficiale sau istoria poeziei neoficiale sau ambele. Luând în considerare etimologia cuvântului poezie, poemul lumii ar putea însemna omul sau lumea în sine. Poemul lumii ar putea fi o poezie în care să se regăsească toţi oamenii de pe planetă. S-ar putea regăsii în seva problemelor pe care şi le pun existenţialiştii sau în efortul colectiv a oamenilor de ştiinţă de a încerca să refacă primele clipe ale universului. Ar putea fi la fel de bine un poem la care să participe toată populaţia de pe glob.

Ar putea fi un moment de reculegere sincronizat perfect sau cel mai mare lanţ uman realizat vreodată. Poemul lumii ar putea fi telefonul fără fir, apocalipsa sau venirea extratereştrilor. Ar putea fi multiuniversul sau viaţa pe Terra. Poemul lumii ar putea fi sufletul sau praful stelar, vidul sau internetul. În orice caz poemul lumii ar trebui să unească oameni indiferent de etnie, religie, profesie, gusturi, situaţie financiară ş.a.m.d. într-un singur om iar acest lucru n-o poate face decât IUBIREA.

Ceea ce am precizat mai sus este doar un exerciţiu de imaginaţie sau etalarea unei idei îndrăzneţe ce vizează probabilitatea unei poezii totale. Am să mă opresc aici, nu acesta fiind scopul meu ci demararea unui experiment. Cu toate acestea am reuşit să găsesc un cuvânt cheie, acela fiind COMUNIUNE.

Astfel încât vă propun un experiment la care poate participa oricine (indiferent de etnie, religie, profesie, situaţie financiară, gusturi ş.a.m.d.) având ca scop redactarea unui POEM COLECTIV. Cum zicea John Cage „poezia iese la iveală atunci când ne dăm seama că nu posedăm nimic.” Nici măcar această poezie colectivă, cel mult am putea spune că este „a noastră, a tuturor”, în nici un caz „a mea, a lui.”

În general într-un experiment dispar multe reguli în favoarea ludicului. Aşa dar regulile jocului sunt simple:

1. Free writing, folosiţi-vă imaginaţia

2. Fiecare participant va beneficia de 10 credite (adică versuri). Folosiţile cu încredere dar şi cu responsabilitate. Dată fiind durata lungă a experimentului, versul dumneavoastră va conta nu ca vers în sine ci în construcţia poemului în sine, deci luaţi în considerare coerenţa poemului. Nu încercaţi să omorâţi poemul, nu uitaţi versurile dumneavoastră vor fi continuate întodeauna şi mereu veţi continua alt vers. Un participant îşi poate folosi creditele după cum crede (de exemplu, poate scrie 2,3, 4, versuri dacă consideră că este necesar).

3. Nu se va urmări rimarea cu versul anterior.

4. Versurile nu vor depăşi 45 de semne.

5. Primul participant va începe poemul cu versul „Is world's poem the love or wireless connection?” şi va avea dreptul să folosească doar acest vers.

6. Nu se vor folosi emoticoane şi alte semne hilare. Semnele acceptate sunt cele clasice : , ; . ! ? - “' ( ) & ...

7. Poemul va scris în limba de origine majoritară din cadrul grupului (în speţă limba română) dar sunt acceptate şi limbile de circulaţie internaţională ce folosesc alfabetul latin.

8. Dacă un participant încalcă regulile, este pedepsit pentru egoismul lui prin eliminare.

9. Nu uitaţi, scriem împreună!

ALTE PRECIZĂRI:

Pentru o mai bună organizare autorul experimentului va aveea dreptul să intervină pe text. (M-aş bucura ca acest lucru să se întâmple foarte rar sau chiar deloc dacă este posibil) Vă asigur că am să fiu foarte conştiincios cu versurile dumneavoastră şi mă voi sfătui şi cu alţi scriitori pentru realizarea unui discurs cel puţin decent.

Experimentul are ca premiză această întrebare „Se poate face o conexiune reală între oameni prin intermediul poeziei sau aceasta este posibilă doar în urma întâlniri faţă în faţă?” „Wireless connection” reprezintă interacţiunea la distanţă dintre oameni indiferent dacă aceştia se cunosc sau nu. „Poemul Lumii" dincolo de a fi o metaforă este un mod de a privi poezia ca pe o terapie de grup având ca rol îmbunătăţirea relaţilor interumane din acel grup prin intermediu poeziei.

Intenţia nu este de a scrie o poezie de performanţă. Actul artistic în sine este mai important decât rezultatul. 

Poate fi privit ca un atelier în care se folosesc şi proprietăţile terapeutice ale poeziei. Sunt recunoscuţi poeţi care au mărturist că au folosit poezia în mod terapeutic şi numeroase cercetări care au dovedit că scrisul are proprietăţi terapeutice. În acest experiment corelaţia fizică-emoţională, distanţă-apropiere este pusă la încercare. Titlul poemului va fi urmat de numele tuturor participanţilor!

Am gândit acest experiment ca un joc de societate care să mai aducă puţină interactivitate în atmosfera sobră a poeziei. Astfel încât, dacă ne vom juca şi în offline vom ridica mâna ca la şcoală.

Şi în caz de mai aveţi dubii că poezia are puterea de a ne salva, iată ce nota Eugen Ionescu la 3 martie 1946:

„Răul vine de acolo că orice autoritate tinde să devină abuzivă. Cum să faci ca autoritatea să nu fie ispitită să abuzeze? E o voinţă de stăpînire, un orgoliu imbecil, care trebuie neapărat stîrpit. Elită este omul nemuncit de voinţa autorităţii. Cum să stîrpeşti acest lucru în ţara lui „ştii cine sînt eu“? (…)

Patria însăşi ar trebui să nu mai fie ţara tatălui, ci ţara mamii. In felul acesta, poate trece, de pe planul politic, pe un plan liric. Numai aşa, putem ajunge la dispariţia spiritului politic. 

 Pagina evenimentului: POEMUL LUMII. Is world's poem the love or wireless connection?

 

(c) un experiment online realizat de Viku Zen

CLUB A, Miercuri, 30.04.2014

Dau cu pace versuri albe!

Track five. În cântecul lui de basm îşi celebra nebunia/

Track five.

În cântecul lui de basm îşi celebra nebunia/

          Poetul a fost dat afară din cetate de către filosofi pentru că era mai autentic decât ei. Aşa a fost odată şi aşa a rămas până astăzi. Emoţia este vocea conştiinţei. Întodeauna există ceva mai adevărat decât adevărul pe care îl deţii. Îmi strâng cureaua cu forţă, mijlocul meu devine o convorbire telefonică, doar cuvintele ce se scurg ca picătura chinezească într-un pahar fără fund. Îmi strâng cureaua cu forţă, mijlocul meu devine canalul Dunăre – Marea Neagră, penisul e coada dracului, creierul mi se umflă şi încep să mă recunosc în capodopera lui Giger. Nu e obligatoriu ca totul să fie roz ca în pornografie. Mi-am dezvoltat o teorie cum că abstinenţa sexuală face un poet mai şmecher decât cei care se laudă că se învelesc cu muze. Şamanul nu scrie pentru că ceea ce vede el nu poate fi explicat în cuvinte. Iar dacă cuvintele lui ar fi cuvinte, ar arăta ca nişte purici ce sar pe foaia de hârtie, dar poetul se încăpăţânează. Ca în zilele ploaioase când apa devine tot mai tulbure şi el scormoneşte după râme să agaţe adevărul. Însă adevărul nu pune botul la vrăjeli. Privesc spre cer şi tot ce am câştigat au fost doar noi dileme. Poemele de dragoste ascund porniri sexuale oricât de bărbat ai fi. Inocenţa pare o ruşine într-o gaşcă de liceeni contemporani. Dragostea curată nu se transformă în poezie, este de la sine poezie, cel puţin aşa ar fi onest. Cele mai de succes poeme sunt cele de dragoste şi cele optimiste. Scriitori de fantasme mă arată cu degetul, uite-l şi pe ciudatul ăla! Pun gluga pe cap îmi iau sceptrul şi mă duc să bat la porţile cetăţii. Cioc cioc! Nu vă supăraţi aveţi puţin adevăr aici?

          Sfântul a fost dintodeauna vecin cu păcătosul. Fiecare a aflat de la celălat că adevărul doare. Cât timp eşti un sac de box te încordezi. Cât timp iubeşti loviturile pe care ţi le dă viaţa te relaxezi. Îmi amintesc câte complexe am dobândit când acei golani mi-au pus un gândac lângă buze şi mi-au spus cântă-ne ceva. Cât timp mi-a luat să înţeleg că regurile muzicii se contopesc într-una singură, libertatea. Cât timp am să caut genul de femeie care combină liniştea cu nebunia în cantităţi egale, femeia care e ca muzica, femeia care n-are nevoie decât de poezie. Femeia cu care ieri mă priveam ochi în ochi şi îmi spunea că n-o să ne pierdem dar îi tremurau chiloţii iar băiatul cu dubiţă a învăţat-o că inocenţa e o ruşine, şi i-a spus că maşina lui e un OZN iar stelele numai sunt poezie, fiindcă distanţa este acum doar un foc de paie. Eu am plecat şi m-am dus într-o foişor, am dat drumul la monitoare şi la microfon, simţindu-mă în sfârşit liber. Soarele se transforma atunci într-o palmă ce îmi mângăia obrazul şi îmi zicea give me five, copil a lunii ce ai căzut în prăpastie şi ai prefarat să cazi să zbori câteva secunde. Deşi în tine stă puterea de a o întoarce cu faţa în sus n-ai vrut ca cerul să fie umbrit de o limită, te-ai dus în ea şi aţi făcut dragoste cum nimeni n-a mai făcut într-un loc ascuns pe care numai cei tăcuţi îl cunosc. Tu şi prăpastia fiindcă să-i iubeşti şi pe ceilalţi nu era deloc confortabil. Tu şi muzica liniştii.

Institul Blecher, sambata 29 martie.

In atenţia "publicului larg" de poezie, va astept sambata seara la Tranvaiul 26. Am să vă citesc nişte texte proaspete scrise pe neresuflate ce o să vă lovească direct în plex. Mi-ar face plăcere să veniţi!

93 de versuri care m-au făcut mare plus unu pentru bunica mea „am ceva în mine din ziua de ieri”

te privesc în oglindă

ştiu că eşti o nucă tare în mijlocul

unor gospodari care vor dulceaţă de nuci

es-uri cu două bare fără miros

de la bani nu mai judeci lucid

sunt din ziua de ieri

sorb din cafeaua ta fierbinte

să-mi dezlipesc genele, să-mi relaxez maxilarul încleştat

ce îmi aminteşte de ţărână şi racii care mă ciupeau de coaie

şi în timp ce molia cădea în pâine becul pâlpaia

iar tu îmi desenai peste vânătăi feţe zâmbitoare

când am muşcat din sandwich ţi-am zis că am dat de carne iubito

şi pe hol se auzeau monede îmi aşezam bretelele, mă făceam frumos

dar nu era succesul să-ţi bată la uşă era orchestra săracilor

poştăriţa să aducă pensia de urmaş şi vecinii care se certau pe palier

am ceva în mine din ziua de ieri

când am scris un poem pe un avion de hârtie

l-am aruncat şi ţi-am spus că ăsta nu e poemul nostru

poemul nostru n-o să cadă niciodată pe pământ

am ceva în mine din ziua de ieri

când mă urcam în cireşi şi număram norii

apoi coboram jos şi curăţam porumb pe o îngheţată

am ceva în mine din ziua de ieri

când mergeam singur pe bicicletă după ţigări şi bere

şi nu ţi-am spus niciodată te iubesc şi nu m-am uitat nici la curu' tău

mi-era teamă să întorc capul ca nu cumva să cad

de fapt, observ acum, că tocmai frica asta mă ţinea să nu mă înalţ

ne-am tăvălit prin şanţuri, am făcut baloane de săpun, ne-am atins organele

genitale când aveam 5 ani şi nu ţi-am spus niciodată te iubesc

îţi zic acum, da ştiu e prea târziu

oricum astăzi cred altceva despre dragoste

am ceva în mine din ziua de ieri

când observ că vedeam doar calul negru

şi calul negru era ca michel jackson în plină schimbare

am ceva în mine din ziua de ieri

când mergeam cu cheia la gât, acum tata zice legaţi-vă brichetele la gât

am ceva în mine din ziua de ieri

când m-am hotărât să trec de partea fumătorilor

am descoperit toate substanţele chimice şi timpul s-a oprit

m-a luat de umăr şi am privit amândoi în containăr

ca şi cum am privi într-o fântână, să-mi spună că lumea

e oripilată de prea multă frumuseţe

sau acolo unde e prea multă frumuseţe

poezie nu se naşte

am ceva în mine din ziua de ieri

când mâncam seminţe

şi prietenul meu se uita fascinat la tabelă

el a devenit ultras eu nu ştiu la ce mă gândeam

şi acum mă cred filosof

am ceva în mine din ziua de ieri

când mă uitam la filme de parcă eram în ele

sau erau ale mele iar tu mă priveai de parcă eram în tine

când mă duceam singur să mă pierd în natură

şi mă uitam după avioane şi paraşutişti

şi mama îmi zicea că o să cresc mare şi frumos

iar eu mă învârteam ca o elice şi mama zicea poate o să-ţi iei zborul

am ceva în mine din ziua de ieri

când ştiam că vântul îmi mângâia urechea

nu uscătorul de păr

am ceva din ziua de ieri

în mâine, când am să-mi sorb cafeaua

şi o să apară din nou acei indivizi să mă întrebe

de ce nu mă duc la muncă

şi am să le răspund că tocmai mă întrerup de la muncă

am ceva în mine din ziua de ieri

s-a rupt flow-ul, revin mâine

am ceva în mine din ziua de ieri

când am visat că m-am trezit în alt oraş

sau era tot ăsta, dar se schimbase multe

firele de păr, tenul, kilogramele, înălţimea

precum şi visele, prietenii, iubitele, familia, totul.

Şi nu despre vârstă şi trecerea timpul trebuia să scriu

era un poem pentru bunica mea, am dat-o în bară buni

şi nu ştiu ce să fac, să fac cum zici tu...

să zic ca ei să fac cum vreau

Am ceva în mine din ziua de ieri

când bunica muncea pământul şi eu mă gândeam

la cum sunt organizate furnicile

mai târziu am crescut mare şi mi-am dat seama că

seamănă cu oamenii, bunica se roagă să moară

am ceva în mine din ziua de ieri

când te-ai schimbat şi am văzut ce ochi mari ai făcut

când ai dat prima dată de bani

şi ai uitat de unde ai plecat

am ceva în mine din ziua de ieri

când erai copil şi îţi doreai să creşti mare ca să faci prostii

care de altfel te atrăgeau pentru că erau interzise

am ceva în mine din ziua de ieri când cuvintele mici erau cuvintele mari

ca primul sărut am ceva în mine din ziua de ieri ca un trandafir

frumuseţea pe care vrei să o revezi am ceva în mine din ziua de ieri

când cel mai uzual cuvânt era joacă nu bani ai ceva din tine în ziua de azi

când majoritoatea şi-o ard hardcore fără interdicţii şi spui că ai înţeles jocul

n-ai cum să spui piua. Aşa se joacă oamenii mari.

Am ceva în mine din ziua de ieri când tata a pierdut un peşte mare

şi eu am prins cei mai mulţi peşti mici.

Cum a fost in Londophone la Spoken Word Peformance

Citesc miercuri, 29 in Club A.

Eu ştiu că afară e frig şi trafic naşpa, dar vă aştept miercuri în Club A la căldurică poetică. Vă citesc şi eu din A iubi nu e verb şi poate şi nişte texte noi. Veniţi în pantaloni scurţi! Oricum o să vă încălziţi.

O poveste despre ŞI

Şi

toate continuările încep cu şi

şi toate întâmplările au între ele un şi

şi cam înaintăm cu greu cu barca printre dileme

m-am gândit să dau un restart.

Şi dacă Dumnezeu e un comis-voiajor

care ne vinde mărfuri

şi ce a găsit şi el prin traistă

cartofi, grâu, zăpadă, ploaie, tornade, uragane

apocalipse, profeţi, religii, secte, ateism, agnosticism etc. etc.

Soare! Zăpada îţi arată că trebuie

să iubeşti şi pe cel mai naşpa

dacă nu te bucuri de ea te înfioară

şi ce curat e

şi cum se

înmulţesc accidentele

şi cum îmi reprim amintiri

şi cum scade apa din cada cu dileme

şi ies la suprafaţă tremurând de ruşine ca nişte copii prinşi la furat

şi iarna petrecută din cameră în cameră, din hol în hol

ar vrea să-mi zică ceva cum mi se pare că vrea să-mi zică ceva

cu ochii lui peştele ăsta din bol şi parcă sunt eu. Un atom. O mică

şi drăgălaşă particulă. Cea mai infimă parte din univers.

Şi adică şi. El exprimă spaţiul. El nu exprimă nimic. El exprimă vidul.

Şi şi şi toate continuările încep cu şi

şi dacă el n-ar mai exista s-ar termina orice poveste

(sunt curios dacă şi nihilismul e marfă)

şi dacă după şi pui nimic mai poate exista şi un alt şi?

De pildă Dumnezeu a murit şi nimic, ne-a lăsat moştenire această planetă.

E despre interior şi accidente

că dacă te urmăresc, vorba aia

poţi să mori şi în casă

şi mereu ăştia care se pregătesc pentru iarnă

o dau în bară mereu, n-ai cum să fii pregătit iarna mereu

ea, zăpada e o surpriză plăcută sau neplăcută mereu

şi dacă nu te bucuri de ea te înfioară mereu

şi ce curat e şi copilul de lângă mine spune plictisit

nu vezi ce mizerie e?!

şi a mai trecut o zi

şi încă una şi încă una

şi el tot n-a venit

comisul voiajor

să ne vândă ceva

soarele, soarele

ne uitam cu toţii la el ca mâţa la iarbă

ca viţelul la ţâţa vacii, ca drogaţii la ce fac ei

ca oamenii religioşi la părinţii spirituali sau ce fac ei cu ei

şi toţi suntem dependenţi de Dumnezeu

e cea mai mică particulă din lume

e clar că de acolo a început totul

şi dacă nu, a mai fost un şi înainte

şi asta e ciudat, că dacă după un şi

vin alte milioane de şi-uri, n-o să ştim adevărul niciodată

şi o să mă uit în mine cu lupa ca John Doe

John Doe vs. Socrate, seriale tv vs. tomuri de filosofie

cel care ştie tot dar nu ştie ceva vs. cel care nu ştie nimic dar ştie ceva

mă întorc la reportaje despre accidente şi m-a întrebat aseară Laur

ce sens are iarna şi n-am mai zis nimic

şi când m-am întors în casă ştirile de la pro tv se auzeau

din camera bătrânului, cu morţi şi oameni înzăpăciţi

şi ce curat e şi copilul de lângă mine spune plictisit

nu vezi ce mizerie e?!

mă uit pe birou

să văd daca a venit

nu-i soare deloc pe birou

şi biroul ăsta nu face atâţia bani

cât să plec în Hawaii

şi mă consolez cu sondaje care spun că

cei mai mulţi oameni se bucură de iarnă

şi toţi suntem dependenţi de Dumnezeu

e cea mai mică particulă din lume

e clar că de acolo a început totul

şi zăpada nu e o distanţă percepută în kilometrii ci în paşi

şi dacă nu, a mai fost un şi înainte

Şi şi şi toate continuările încep cu şi

şi dacă el nu mai există s-a terminat orice poveste

şi toate finalurile astea triste au început cu moartea lui Moş Crăciun

şi apa din cadă a scăzut de tot, vreau să bag capul sub apă să mă ascund

nu vreau să văd dileme tremurând de ruşine, adevărurile sunt naşpa

ştiu asta de când eram copil şi auzeam acel iar nu ţi-ai făcut temele!

mi-am făcut tema pe ziua de azi, ce bine că ninge o să fie apă din belşug

şi o să pot să bag capul în apă şi o să mă ascund de adevărurile adevărate

care o să plutească la suprafaţă şi o să înot din nou la vară printre minciuni

şi ştiu că te aşteptai să zic minuni.

Şi dacă aş fi scris de la început

cât să plec în Hawaii cu tine iubito

şi ştiu că te aşteptai să zic minuni iubito

ai fi zis ca asta e un poem de dragoste

si nu e un poem de dragoste -

este despre un insensibil şi omniprezent şi minunat şi

ca fulgii de zăpadă ce cad lin şi se topesc în palmele tale

care mai devreme mângâiau soba de teracotă

şi noi stăteam la poveşti şi toate începeau cu şi

vreau şi aia şi aia şi aia

Anti fast food. Gura e pentru a zâmbi

şi trebuie să fii în ton cu timpurile

că altfel te mănâncă dinozaurii

şi pula mea a trebuit să învăţ să fiu puternic

în lumea celor mari.

În clasa a V-a am învăţat doi la puterea a doua

mai târziu când a murit mama, puterea de a trece peste

la facultatea de filosofie, voinţa de putere

şi puterea de a-i ignora pe ceilalţi

când mi-am retras dosarul şi m-am dus la altă facultate

puterea de a o lua de la început

când am ajuns la psihiatrie, puterea de a râde

deşi intrasem într-o belea

când femeia a plecat din braţele mele subţiri şi lungi

în braţele altuia cu muschi, puterea de a renunţa

când am sperat în 2014 că voi câştiga un premiu de poezie,

puterea de a nu mă interesa.

În tot timpul ăsta a fost un copil lângă mine

care mă trăgea de mâneca şi încerca să-mi spună ceva

dar eu nu-i acordam atenţie, eram prins în joc

atent la claxoanele lor, siluetele voluptoase ce treceau pe lângă mine

şi pe străzi se auzea percuţia tocurilor lor iar eu

mă simţeam nevoit să mă fac remarcat şi niciodată n-o făceam

şi dacă era să fluier din gură o făceam de dragul compoziţiei

la demonii din capul meu, la muzica şi distracţia din jurul meu -

Azi l-am luat pe copil şi l-am pus pe scaun:

hai zi repede ce ai de spus că mă grăbesc

şi astăzi trebuie să învăţ să mă descurc!

Ştiţi ce mi-a spus?

Hey nenea! Mai ştii când te mânca cineva,

îţi imaginai că e o balenă, doar cântă-i şi las-o să respire.

Poezie de liceu

Dacă un om care are contact cu substanţe interzise de lege ar scrie,

ar scrie frumos despre substanţe interzise de lege

poezia este substanţa mea

dar eu înţeleg altceva prin substanţă

amândoi ştim cum e cu credinţa

că mi-am găsit liniştea la wc-u

ne zbatem amândoi în căcat poete

şi nici unul dintre noi nu vede luminiţa de la capătul tunelului

mi-e greu să intru în filmul unui om, n-am abilităţi de actor

mi-e şi mai greu să intru în filmul unui om mare

nu înţeleg de ce trebuie să fiu sau să par aşa serios

scriu cu o oarecare detaşare de adolescent faţă de literatura de performanţă

în fotbal există liga campionilor şi fotbal ca în curtea şcolii

în poezie există liga campionilor şi poezie de liceu

eu vreau să aud muzica tare, tare de tot, din ce în ce mai tare

să-mi bubuie timpanele după care să aud un ţiuit scurt

după care să adorm liniştit că războiul a luat sfârşit

şi acum se pot bucura şi soldaţii noştri trimişi în afganistan

de muzica tare din vest pentru care toţi dj-ii şi-au luat MAC-uri

sunt optimizate mai bine şi rezistă

la toţi başii ăia tari care te fac să vibrezi până îţi vomiţi inima

până îţi bagă degetele în urechi şi ţipă la tine ca femeia

gata! mergem la pădure, să te văd eu prostule

în timp ce stai cu florile alea în mână

dacă mai poţi să auzi muzica lui Dumnezeu,

cel mai bun mix după toate bombele alea.

Şi după zic, mi-am luat un film prost

istoria nu scrie despre mi-am luat un film prost

şi cum trăiau oamenii în ev-ul mediu

să înţeleg epoca noastră

şi vom ajunge şi pe lună

şi ştii vorba aia -

istoria nu scrie despre

se continuă cu un film prost

şi vom mai vorbi

iar mă înşeli? Aud o voce în cap

istoria drogurilor începe cu tine

înghit în sec şi îmi spune

istoria drogurilor începe cu mărul lui adam

toţi visăm la un spaţiu ideal îi spun

cu excepţia a celor depresivi cei care se sinucid

cei amputaţi de realitate în schimb

am văzut melancolici care visau cu ochii deschişi

plouă şi iar sunt inundaţii istoria este un tunel cu multe secrete

dar şi multe scurgeri, şşşîîî te sufoci sau supravieţuieşti?

Tensiometru în metru contemporan

În toţi anii ăştia mi-am ars-o corect.

m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă

mi-am băut cafeaua şi mi-am fumat ţigara

am mâncat tot din farfurie

m-am drogat meticulos şi am băut cu cap

am luat pauze dacă am fumat prea mult

şi am mâncat murături dacă am băut prea mult

n-am înşelat chiar dacă am fost înşelat

am fost generos cu oameni care n-au fost generoşi cu mine

am fost zgârcit cu oamenii care au fost generoşi cu mine

am înjurat dacă am fost înjurat

am criticat dacă am fost criticat

am scris despre societate când alţii se fereau s-o facă

am râs de oamenii care au râs de mine

am plâns când am simţit deşi eram în public

şi mi-am lăsat prietenul la nevoie

când ei erau zece cu bâte şi cuţite

şi noi eram doi cu ce ne-a lăsat Dumnezeu

şi Dumnezeu ne-a lăsat să ne descurcăm singuri

ca să devenim puternici.

Şi pula mea!

încă crezi că poţi să faci lumea asta mai bună?

Eu număr străzi şi felinare

eu număr copaci şi poveşti de viaţă

eu număr iubite şi frânturi de inimă

eu număr prieteni falşi şi prieteni adevăraţi

eu număr oameni şi stiluri de viaţă diferite

eu număr gânduri şi idei

eu număr speranţe

eu număr spiţele de la roata de biciletă

eu număr glume şi scandaluri

eu număr luminile şi umbrele colective

eu număr corporaţii, religii, graniţe, războaie, preşedinţi

gene, adn-uri şi tot ce ne face să nu fim fraţi

până în ziua în care Terra va fi o singură ţară

iar suma dată va fi egală cu noi.

Până atunci ne jucăm.

ne jucăm de-a şoferii şi pietonii

ne jucăm de-a fiecare pentru el

ne jucăm de-a dragostea adevărată

ne jucăm de-a cei mai buni prieteni

ne jucăm de-a viaţa

ne jucăm de-a proiectele

ne jucăm de-a va fi mai bine

ne jucăm de-a timpul ciclic şi deja vu-urile

ne jucăm de-a oamenii buni şi oamenii răi

ne jucăm de-a coca cola, supermarket-urile

creştinism, islamism, budism, hinduism

de-a rasele umane, culturi, tradiţii, obiceiuri

de-a teroriştii şi americanii

de-a poluarea mediului

de-a Obama, Băsescu, Ponta şi alţii

ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu noi înşine.

Şi cum?

Cum să alegi ce-i mai bine pentru tine

cum să alegi calea de mijloc

când ai de ales dintre drumul din stânga şi cel din dreapta

dintre cel care ai fost, cel care eşti şi cel care vrei să fii

dintre muncă şi distracţie, dintre oameni.

Cum să împaci şi capra şi varza,

cum să alegi calea de mijloc

când de mic eşti prins între două extreme

şi trebuie să alegi între

prăjitura cu ciocolată şi cea cu frişcă

şi tu le vrei pe amândouă.

Eram ca două picături de apă, dar doar una trebuia să umple lacul

A fost cândva când

m-am simţit poet cu adevărat

când am iubit-o şi ea m-a iubit

pentru o secundă.

(Acea secundă a fost).

Totuşi, ar fi absurd şi

lipsit de tact să încerc

să trag de păr la infinit

acea secundă de dragul

a ceea ce a fost.

Locul ei este lângă

celelalte grăunţi de nisip

recreend armonia acelor timpuri

de fiecare dată când o ating şi

o redeschid în suflet. A fost

cândva când timpul stătea în loc

iar oamenii se rupeau de treburile lor

doar pentru sărutul nostru şi asta

îmi plăcea la nebunie.

Dar a fost cândva

şi trag de păr la infinit

secunda asta ca ultimul egoist

pentru proprile nevoi, pe ale tale ignorându-le

cum am făcut tot timpul ăsta.

Pentru că secunda aia, era singura

care mă făcea să uit de mine.

Track three. În vizită pe Terra.

          Drumurile sunt construite din oameni, braţ la braţ, cuvânt la cuvânt, idee la idee, sentiment la sentiment ca într-o oglindă şi când suntem singuri tot la oameni ne gândim. Ştii, când e iarnă şi răsufli uşurat după ce un an de zile te-au alergat câinii sau i-ai alergat tu pe ei. Încă e bine, aşa a fost dintotdeauna. E un poet care scrie tare bine dar crede ca poezia înrăutăţeşte lucrurile. Ghinionul lui. Sunt bucuros că am trăit şi încă trăiesc poezie. Am 24 de ani şi trebuie să mă gândesc serios la relaţia mea cu ea. Nu ştiu exact ce înseamna asta şi nici nu-mi place cum sună dar îmi dă aşa o aură în jurul capului de om important. N-am înţeles niciodată de ce oamenii au nevoie sa se simtă importanţi şi întodeauna trebuie să fie altcineva care sa le-o zică sau să-i facă să se simtă aşa. Din cauza asta apar şi oamenii care işi dau atâta importanţă. Dacă te subestimezi te vor subestima şi alţii. Pot să trăiesc liniştit şi fără restul lumii. Lumea a început să-mi spună poet după ce am publicat primul meu volum, eu ştiam asta dinainte. Din poezie n-am reuşit să înţeleg decât că are legătură cu rasa umană, cu sufletul şi cu haosul, mai ales cu haosul. Mi-a luat ani de zile să înţeleg obsesia soră-mii după curăţenie şi n-am reuşit. Dezordinea face bine la scris. Desigur există şi ideea că dacă ai ordine în jurul tău te concentrezi mai bine. Dar când scrii poezie nu e ca şi cum ai trage linii perfect drepte sau un efort fizic sau disiciplină. Poţi să găseşti o coerenţă specială şi în dezordine. Nu vezi atâta obsesie după armonie nici la grecii antici. Literatura o să dispară în viitor. Divorţ de cuvinte, poezia nu se îmbracă de la Prada, îşi pune hainele pe dos şi le poartă cu atâta farmec încât nimeni nu observă acest detaliu şi nimeni nu penalizează greşeala. Dacă vrei să fii celebru atunci necesitatea importanţei capată alt caracter, trebuie sa te bucuri că eşti important pentru oamenii care nu contează pentru tine. Astăzi au venit nişte oameni pe la mine care mi-au amintit de tine. N-ai mai sunat nici tu, n-am mai sunat nici eu, am avut timp să construim o prăpastie între noi în care să presărăm dor. Toate relaţile se reduc la "a vrea" şi forma negativă a acestuia. Sor'mea încă îşi plimbă aspiratorul. Oameni roboţi. Pragmatismul a ucis poezia. Plouă. Oricum nimeni nu citeşte asta. Poate cineva, pe cea mai celebră invenţie din lume. Am vrut decât o parte din lume tot de dragul poeziei. Astăzi mă duc să contez pentru cei care contează pentru mine. Oamenii inspiră. Oamenii care se inspiră, inspiră. Beuys avea dreptate. Toţi sunt artişti. Am căzut în viaţă ca din puţ în lac. Murim de la soare dar fără el nu am fi nemuritori. Ea doarme ca o pasăre dezbrăcată de inhibiţii, din cameră se aud doar bulele de acid din paharul cu cola, abia atunci înţelegi de ce trebuie să fii dream-maker şi nu loser. Imaginaţi-vă că bulele de acid sunt visele voastre care se sparg, ele fac muzica, nu reuşitele, nu succesele. Fericirea e cea mai surdă. E intensă şi scurtă, contează cât o menţii. Mă bucur că sunt important pentru cei care sunt importanţi pentru mine. Dau din vâsle pe apa care se duce la cer. Beau din apa care se duce la cer. Când murim ne ducem la cer, deci ne ducem în viaţă. În cer e pământ. Deci unde am trăit, unde trăim şi unde vom trăi ? Deci de unde am venit, cât stăm şi unde mergem? În cer e pământ, deci ? Am venit pe Terra şi ne-a plăcut atât de mult încât am mai stat sau zeii când se fut se întorc în timp şi nu mai pleacă.