Boss de boss. Pe bancă de vorbă cu Dumnezeu.

        Noi suntem nişte dinozauri care cu timpul s-au ridicat pe două picioare, s-au făcut vegani, s-au cizelat şi cu un pahar de vin în mână au început să discute despre frumosul artistic al lumii: priveşte munţii, copacul, dar floarea. Numai voinţa de putere a dinozaurilor a făcut ca noi să fim ce suntem astăzi. Poate că trebuie să devenim zei, poate că acesta este scopul dar deja mi se pare că cei mai mulţi dintre noi suntem doar nişte snobi de salon care îşi dau cu părerea despre ceea ce zeul doar a suflat şi a apărut într-o clipită. Uite-te şi tu la noi, deja părem ridicoli cu costumele astea pe noi care ne ascund coada. Şi nu degeaba o ediţie a ziarului Times din anii '70 titra pe prima pagină „omul este o fiară”. La origine suntem cei mai egoişti, reptile, ne tăiem unghile pentru că aşa am fost educaţi. Apoi dacă eşti doar în sediul emoţilor, fără raţiune iar eşti reptilă sălbatică dar care nu-şi mai mănâncă copii, îi ocroteşte. Şi dacă cumva ajungi să fii pur raţional devii rece ca mortul şi calci pe cadavre. Pus într-o situaţie de genul „alege între două milioane de euro şi salvarea unui om”, omul pur raţional se gândeşte că-şi rezolvă sieşi o problemă personală dar şi lumii, suprapopularea.

        Oricum ai întoarce-o, în drumul spre iluminare, frăţică, toţi ne dorim să fim şefi. Numai că există două tipuri de şefi: bossul prost care ţipă la subalterni şi bossul rafinat care nu vorbeşte cu subalternii decât prin mâna lui dreaptă ca la teatru de păpuşi. Mai există însă, un boss secret care nu are nevoie de subalterni şi ăla e Dumnezeu, însă mai avem nevoie şi de Dumnezeu. Şi ştii de ce avem nevoie? Pentru că ne trebuie un model de boss care a reuşit. Acum ia aminte de lucrurile astea şi când mai dai lacrimi la crocodil aminteşte-ţi că eşti o reptilă superioară şi isteaţă. „Dar arta ce este tată?”, mă întrebă reptila asta mică şi băgăcioasă cu care m-am pricopsit. Ah... arta... cea mai mare artă de pe Terra, sunt nişte idei care nu s-au elevat spiritual şi nu au fost promovate îndeajuns de bine încât oamenii să se închine la ea. Priveşte coloana lui Brâncuşi, dacă ar fi „ştiut” că acolo e însufleţit un zeu, oamenii s-ar fi pus în genuchi.