joi, 2 octombrie 2014

Cum mă apuc să scriu primul meu roman? Cu răbdare şi încredere bineînţeles. Sau cum să devii „Boschetar de lux”? Cu răbdare şi încredere bineînţeles.

        Era 2014, un an nu neapărat rău pentru el, dar pe care Vikuţ îl văzuse de la început ca pe un an de tranzicţie. De aceea acesta îşi pusese ca la fiecare început de an, trei dorinţe mari şi late. Una dintre ele era "să cresc, să evoluez ca artist, bărbat, om", în ordinea asta. Pe celelalte n-a vrut să-mi le spună şi nu pentru că n-ar fi fost foarte sincer şi deschis ci pentru că nu se deosebea cu nimic de oamenii cărora le era teamă să-şi împărtăşească dorinţele înainte de vreme. Pentru prima, fireşte, n-avea nici o frică, privirea înălţată uşor, bărbia şi nasul ridicate sensibil nu-l trădau. Încrederea îl ajuta enorm chiar dacă lumea din jurul lui o interpreta ca pe o formă de mândrie. Ba chiar cred că s-a şi îndeplinit la un moment dat, Vikuţ se mai cizelase, schimbase, învăţase multe lucruri noi şi nefolositoare. Dar dincolo de astea el îşi dădu seama că vine viaţă peste el şi el nu îşi dorise niciodată să-l trăiască viaţa, ci invers.
       Vikuţ se întinse în pat privind cu ochii plini de tristeţe, la felinarul pe care îl vedea în fiecare noapte din pat şi se gândea cum era el acum un an, cât de mult îi păsa şi cât de rece devenise între timp, cum s-a înfuriat şi a plâns la prima palmă scriitoricească primită de la bunul lui prieten Andrei Ruse, care şi răspunsese clar fără să lase loc de interpretări la întrebarea logdnicei sale Ioana Vighi "crezi că el o să poată să scrie vreodată proză?", neluând în considerare zicala populară şi plină de înţelepciune de altfel "niciodată să nu spui niciodată".
       Vikuţ o păţise deja de câteva ori, deci era oarecum obişnuit, dar îşi aminti şi de faptul că scrise deja o carte, un volum de poezii care se vânduse undeva la 100 de exemplare şi care fusese primită destul de bine de public, prost de critică, dacă o singură recenzie a unui critic axat stric pe poezie estetică se poate numi critică. Dar pe el nu-l deranja aceste amănunte, voia să fie scriitor şi ştia că nu degeaba la tăierea moţului alesese trei obiecte evidente, brăţara de argint, un pix şi un caiet. Ba chiar îşi spusese în gând după debutul în poezie „asta e doar încălzirea” şi „mă interesează publicul, nu critica”.
       Mai târziu pe la serile de poezie, tânărul poet observase că pentru mulţi, mare parte din public, era format din prieteni şi alţi scriitori. Ceea ce era nasol de-a dreptul, dar Vikuţ se putea mândri şi cu alţii din alte domenii. Zâmbea frumos şi ştia să-şi vândă cartea chiar dacă unora nu le convenea şi o poetă chiar l-a bănuit că e un impostor care vrea doar să intre într-o lume, de parcă lumea lui nu-i era arhisuficientă. Şi chiar dacă editura aia futută nu-i distribuise cartea în Cărtureşti, se mulţumea cu faptul că-i păcălise la lansare de 20 de cărţi.
       Tot în 2014, lui Vikuţ i se făcuse deja o farsă, ceva cu masoni, „A iubi nu e verb” şi „Tracus Arte”. În acest an, aflase şi că farsele erau făcute de alţii scriitori pentru alţii mai slabi, de parcă orgoliul lor era un criteriu de evaluare a valorii. Dar Vikuţ nu se temea, turna tot, era nervos, mai ales că află şi cum e să fii trădat de un prieten poet care îi ceruse prietenia şi acesta bun şi onest cum era, o acceptase. Vikuţ trăia poezia, o simţea, o auzea dar ducea lipsă de multe noţiuni teoretice, neavând şansa să intre la litere şi necitind prea mult, dar statul ăla de outsider şi mirosul de underground îl facea să se simtă bine şi liber. Oricum Vikuţ ştia că povestea asta cu cititul şi necititul poeziei se dezbătuse încă din antichitate şi n-avea să se termine niciodată.
       Apoi descoperise spoken-word poetry, o formă de poezie performată pe o scenă şi mult mai agresivă şi apropiată de naraţiune, un fel de stand-up poetic. Îşi dădu seama în cele din urmă, că el făcea asta intuitiv deja de când începuse să scrie pentru „A iubi nu e verb”. Aleluia! Vikuţ se salvase, lui Vikuţ îi placea să-şi citească textele, dar trebuia să-şi caute înainte de toate un job, primul lui job ceea ce nu prea îi surâdea dar n-avea încotro. Descoperise această artă total întâmplător la o expoziţie de pictură de grup Conempora 6”, la care participase şi el cu două lucrări. Venise acolo şi o altă cunoştinţă a acestuia din lumea artei Shole, însoţit de un prieten. După ce l-a salutat, i-a arătat lucrările, s-au aşezat pe trei scaune aflate lângă lucrări iar Vikuţ scosese din ghiozdan un alt as, volumul de poezii. Shole exclamând entuziasmat „Oho! Welcome in the bussiness!”. Vikuţ făcu cunoştinţă cu prietenul acestuia şi-l întrebă „tu cu ce te ocupi?” „eu cânt într-o formaţie Crowd Control şi fac spoken-word”. „Ce e asta?!” „un fel de vorbit în şoaptăaaa, un fel de Massive Attack?” „da, da”, spuse el. “Ia spune-mi, ai vrea să cânţi cu trupa ta la lansarea volumului meu?” „Sigur, vorbim”. Din păcate la lansare a apărut doar el, dar faptul că performase foarte mişto şi acesta nu mai văzuse aşa ceva până atunci, l-a făcut să fie îngăduitor cu Andrei Bucureci şi să-l felicite.
       Şi în timp ce lumina felinarului devenea din ce în ce mai clară, ochii lui erau din ce în ce mai limpezi, trupul lui din ce în ce mai uşor îşi aminti de primul lui vis, el la opt ani stând în sufrageria în care doarme şi acum şi scriind pe un caiet de biologie poveşti cu animale fiindcă nu-i plăcea să citească poveştile altora, îl plictiseau, voia să aibe povestea lui! Vikuţ se ridică din pat ca un luptător de arte marţiale şi îşi zi-se „ia gată bă! Ia mai dăi în pula mea pe ăştia! Am material căcălău pentru un roman! Poveşti o grămadă şi super mişto. Ştiu şi cum să se numească!”. După bău nişte vin de ţară şi se liniştiră, ştia că-i treaba serioasă şi că-i mult de muncă dar ştia la fel de bine că înainte de orice regulă trebuie să continuie să fie natural, să scrie sincer şi onest şi să fie disciplinat. Îi trebuia un model, un program şi-l găsiră la Bukowski, de fapt nu neapărat un model, căci el avea încredere în geniul lui scriitoricesc cât ceva care să-l inspire pentru o „viaţă dezordonată de succes.

http://serbantomsa.blogspot.ro/2014/09/o-proza-de-charles-bukowski-in.html

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu