Scrisoare întârziată de obstacole către Moş Crăciun.

           Drag Moş, sper că nu e prea târziu.

           „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană.” L-am întâlnit în Gara de Nord acum patru ani de zile pe însuşi Poetul Gării de Nord. Apoi, s-a lăsat umbra. Aş avea multe poveşti să vă spun. Existenţa noastră ar avea o importanţă colosală. Dacă ne-am spune poveşti şi nu ne-am oferi lecţii. Însă proiectul la care lucrez acum nu-mi dă voie să fac asta. Plus că de la un timp, îmi place să spun doar atât. Povestea mea a fost odată luna. Mă repet, de data asta n-am să vă spun o poveste. Şi nici nu vreau să credeţi că vreau să dau lecţii. Ci o rugăminte.

           Nu mă arunc vreodată în a da sfaturi. Cred că asta necesită o apropiere pentru o înţelegere mai bună a structurii psihicului nevoiaşului şi o maximă responsabilitate. Cred că unii dintre voi s-au confruntat cu primirea unor sfaturi realmente rele. Ca atare, sunt de acord cu ideea aceea că sfaturile se cer, nu se dau. Şi chiar şi atunci. Trebuie să fii conştient că sfatul tău va fi ascultat, deci dacă nu ai cea mai bună soluţie. Pentru care unii ar plăti. N-are rost să te hazardezi. Bătrânul meu tată mi-a spus. „Dacă aş avea un sfat ţi-aş da”. Măcar atât cred că am preluat şi eu de la el. Bunul simţ. Şi la asta se rezumă scrisoarea mea.

Lumea funcţionează foarte simplu. Fără bani nu exişti. Însă oare cum ar trebuie să ne punem problema aceasta a existenţialismului? Dacă eu fără bani îţi cer un împrumut de 150 de euro şi tu nu-mi poţi onora acest ajutor? Am pus punctul pe i. Ştiu.

           Ştiu că ar exista şi oameni binevoitori şi cu posibilităţi care m-ar putea ajuta cu această sumă de bani. Pe care îi voi restitui până la ultimul leu. Cu proxima ocazie, după ce ICR-ul îmi va deconta suma de care am nevoie la începutul acestui an. Fiindcă pe 18 Februarie va trebui ca al meu corp să-şi performeze povestea în versuri în Berlin. Şi din păcate nu pot produce cifrele acestea în doar câteva zile. Magicianul s-a ascuns undeva într-o grotă. Fiindcă a cam rămas fără baghetă sau atât a rămas din el. Ştie că banii nu-s nici buni, nici răi. E ca orice uşurare fiziologică. Strict necesară şi atât. Dar ştiţi şi voi asta. Şi cred că ştiţi şi că arta este o instituţie. Care se bazează pe încredere şi susţinere. N-are relevanţă cât valorează arta mea pentru voi. Poate nimic, poate foarte mult, poate e nepreţuită sau pur şi simplu, nu există. Căci arta mai este şi o instituţie care necistă bani. Chiar şi atunci când vine vorba de poezie. Artă fără bani nu se poate. Se poate face din căcat bici într-adevăr. Ştiu despre ce vorbesc, la asta mă pricep cel mai bine. Dar şi căcatul ăla are un preţ.

           Şi deşi poezia poate că are nevoie cel mai puţin de ei. Fără ei la fel nu poate exista. În fine, în SUA se produc bani şi din poezie. Şi chiar există poeţi care trăiesc din asta. Nu vă uitaţi ciudat, puteţi verifica. (Asta nu-l face mai mult sau mai puţin onest. Onoarea are alte lucruri în vedere.) În capitalism se plăteşte orice informaţie. De fapt parol, indiferent de politică nu e nimic gratuit nu? Se dau bani până şi pentru o uşurare fiziologică :)

           Omul trăieşte din reacţiuni. Nici măcar un gest frumos ca acesta. Pe care îl puteţi face nu este gratuit. El se întoarce într-o stare de beatitudine. Şi ţi se umple inima de energie bună fiindcă îţi dozezi ego-ul corect. Este dovedit şi ştiinţific. Că totul este energie. E ca şi cum ţi-ai lua mâncarea preferată.

           Dar nu vin dintr-o cultură mare, aşa că nu pot avea pretenţii de genul. Dar pretenţia unui ajutor da. Poate şi din cauza asta, cel puţin pentru mine. Poezia este cea mai persistentă artă. Fiindcă n-ai să vezi vreodată o poezie-ruină. Poate doar un poet-ruină. Aşa cum sunt eu în acest moment, când vă adresez această scrisoare. Dintr-un colţ al artistului independent care are nevoie de sponsori.

La mulţi ani! Sănătate şi tot ce vă doriţi!

Cu stimă,

Al vostru, Viku Zenescu.

P.S.: Semnele de punctuaţie marchează rostirea.

Răcirea febrei

:Uite-l pe Nichita! Dă-mi o ţigară

chiar dacă o să tacă - Stai aşa! Uite-l şi pe Eminescu

Il recunosc după fruntea lată...

Cât timp am stat să scriu: Tu ai încărcat sicrie

Cât ai stat să scrii: Eu am împins sicriele până în cameră

amândoi ştim curvo Că fantezia asta O să ne ducă la sapă de lemn

dar nu ne putem opri Mai ales acum

când amândoi Ştim curvo Că cei mai buni poeţi Sunt ăia morţi

fiindcă din ei rămâne atât de bine doar poezia

Cine crezi că o să ne dezgroape pe noi

când vom dormi

după ce am stat atât timp Fără să ieşim

din camera asta întunecoasă Pe a căror pereţi

versurile noastre Au făcut sex sălbatic Şi copii cu păr alb şi

desene abstracte de la igrasie Tremurând cănile de cafea în mână

Suflându-ne nasul după ultimele linii ca să fim vigilenţi

La cei care voiau să ne facă aşa din senin un bine

Cine crezi tu curvo Că o să ne dezgroape pe noi

Nu ne vor trece nici numele pe morminte Vor spune că au fost alţii

Iar citatele noastre de noname-uri Vor deveni proverbe

într-un grup restrâns de oameni care trăiesc

la limita existenţei lor Şi fiecare dimineaţă

şi-o încep Notând cuvintele pentru sufletele lor nemuritoare.

Şi zile senine

Mă bucur să vă întâlnesc domnule asflat Au căzut şi v-au atins multe Mă bucur de paharul meu De vin şi de cui Mă bucur de ospăţ Mă bucur Că sunt Că trăiesc Că pot să mă pipăi Că pot să respir Că văd Că râd Că plâng Că plouă şi câteodată plouă cu soare Că iese curcubeul Şi ar fi multe de spus Ne naştem şi ne bucurăm de noutăţi Care ne distrează Şi ne face foarte bine să ne distrăm. Ne amintim că trăim În rest uităm des Îmi place la dumneavoastră domnule asfalt Că deşi o mai daţi în gropi Noi ne ducem adânc şi vă spunem poveşti şi dumneavoastră sunteţi raţional şi lipsit de reacţie la cutremurele din noi Şi noi de pe o băncuţă pe care tremurăm coregrafic Ne spunem unul altuia tare: că liniştea se vede iarna Şi domnule asflat Subiecţii sunt striviţi De orice vine spre noi fără să ne fi dorit acel ceva Şi asta nu mi se pare deloc magic Magic este atunci când din ceva rigid iese un lucru delicat Care poate căpăta orice formă pe care şi-o doreşte Ca aburii care mă cuprind când astup găurile cu degetele Şi se vede o direcţie bună-rea Chiar dacă haotic Plutesc şi dispar.

Gheaţa

Gheaţa#1

O penetrez Mă transform în mine la maturitate Şi sunt cu mult mai matur Decât tatăl tău Care s-a agăţat de lampa lui Prometeu E simplu să faci pe mortul în ocean Mai ales după ce te-a atins Vlaga lui cu o piatră în cap Mă uit într-o oglindă Orice erou este serios Nu pot ridica un zâmbet Şi aprind o brichetă Lângă faţă Apoi îmi dau seama Că mă luam prea în serios Şi nu aşa zici stop joc M-am grăbit Şi am uitat benzina Şi un prost grăbit Să facă bani A dat peste ea Mi-au spus Că n-o să mă bată nimeni Dacă n-o să-mi fie frică Acum mi-e frică că nu pot să-i bat Aşa că am început Să muşc din mine Când mă privesc în oglindă Ceva lipseşte din toată gălbăjeala şi nu e coaja Mă culc prost dispus Mă trezesc şi mai prost dispus În locul unde toate visele mor O să repet pâna la finalul cărţi fiindcă asta nu e carte de publicat Ci de făcut bărcuţe din ea Dar pare simplu Să bagi mâna în tehnologie Şi să apuci o grămadă de fire Cu care să te înfoşori la gât Şi să te aprinzi Problemele mele nu te privesc Profesore analizezi din afara timpului E simplu şi eu fac asta Mă bag în oala cu căcat Şi îmi imaginez fiinţa în toate posibilităţile ei Şi în căcat arată Ca un rapper alb care cântă despre negrii care cântă despre albi Dar limitile tale nu ating Orice copil geniu are ultimul cuvânt Şi cu furculiţile în mână În faţa farfuriei Cu un singur bob de mazăre Vreau să am bunele maniere Renunţ Privesc la Un documentar Cu Canibali Însă omul are gust de porc Şi îi bag mărul Evei în gură Să nu deranjez Apoi o ung cu sirop de căpşuni Să n-o usture Am impresia că te-a scos pe gură nu pe... Stop joc! Biluţele cântă pentru fanii mei muzicieni.

Dacă îmi dai o bere Dă-o din dragoste Altfel n-o primesc

Nu ştiam că am

atâtea datorii Fără să mă împrumut

Am început să scriu Din pântecul mamei

pe pereţii ei cel mai slab haiku ever:

escape

după moartea ei

L-am încheiat

Avea o lacrimă în ochi

Am dezbrăcat-o

Am spălat-o

Am culcat-o la loc

am luat markerul

şi l-am strâns ca pe un pumnal

voiam să ucid Fiindcă nu mai trăieşte

Am şi făcut-o

help me!

Zodia Cancerului

Numai geniile inimii şi geniile minţii

deţin controlul Totuşi

trebuie să recunosc

Că am văzut geniul economiei murind sărac

ochii mei scuipau flăcări

copil fiind

mă jucam cu un chiştoc şi m-a observat

taică-miu credea că fumez de la 12 ani

Nu mai aveam încredere în mine

piesa mea începea cu o minciună adevărată

şi se termina când voiam eu

Îl luam pe Lovecraft

Îl puneam în centrul acţiunii

Îi dădeam drumul să vorbească

mă duceam în culise şi îmi dădeam foc

„nefericit e cel care nu a avut o copilărie fericită”

Sala era goala dar noi nu ne simţeam singuri

mai era cineva cu noi care ne dădea apă şi

vedea lumina din orice lucru întunecat.