PROCHRISTUL

           M-am apucat să scriu această carte filosofică inspirat de Antichristul lui Nietzsche. Meditez la ea de ceva timp. Momentan se află în stadiul de schiţă, am notat doar câteva idei. Dar voi o puteţi trata şi ca pe un eseu.

           Omul este născut diferit dar creşte identic în cea mai periculoasă mulţime. Şi prin „identic” înţeleg repetiţia cercurilor de aceleaşi dimensiuni pe care omul contemporan încearcă să le lărgească în zadar; prin suprapopularea lor cu diverse nişe. Moartea devenind cel mai mare compromis căruia nu-i poate spune nimeni nu, cel mai somptuos eveniment al vieţii pe care îl refuzăm cu snobism sau îl acceptăm candid.

           Învierea – acest mit apărut din dorinţa continuări unui Christ miraculos. Mit care maschează de fapt un Ultim Miracol neîndeplinit – urcarea pe cruce cu picioarele şi menţinerea corpului în echilibrul perfect. Miracol ce ar fi provocat spaimă, dezarmarea permanentă sau poate doar temporară a adversarului politic şi veridicitatea fiului lui Dumnezeu pe Pământ. Din această neputinţă s-a născut religia iubirii. Însă şi prin acest Ultim Miracol s-ar fi născut şi probabil că ar fi condus lumea. Fiindcă aceasta nu poate fi condusă decât prin forţă. Desigur, forţa credinţei este importantă dar nu este totul. Totuşi în cazul mitului învierii există o acceptare venită din lipsa unui „încotro”, o iubire disperată. De aceea a fost prefabricată învierea pentru a arăta credincioşilor că totuşi a fost o alegere, o acceptare pur şi simplă cum ar fi fost cu adevărat în cazul ipotetic al Ultimului Miracol; şi nu un compromis. Astfel am înţeles că un rege nu poate exista fără supuşi iar la acest regat spiritual nu poţi decât să aderi fără să cauţi stăpânul morţii în afara ta. Am înţeles că de fapt se moare doar înauntru şi se învie tot înauntru deşi pentru cei mai mulţi din cauza propagandei teologice Christ a înviat în afară.

           Pe de altă parte înţelegerea poate fi depresivă, fiindcă ea aduce cu sine soluţionarea unor probleme care izbucnesc dintr-un gaizer neostenit. Pe când neştiinţa este amuzantă. Când totul devine amuzant ca o ciorbă reîncălzită pe care trebuie s-o mănânci în lipsa unui „încotro” (acel încotro pentru care pentru cei mai mulţi este echivalentul idealului salvării). E timpul să apelezi la resursele tale de indiferenţă ludică. Există o modă socială să nu-ţi pese ce se împarte în trei tipuri de indiferenţă. Paradoxal şi Isus a fost adeptul acestei modei. Însă indiferenţa sa era una de sorginte ludic venită din nonataşament şi o necăutare a rezultatelor. Necăutare de care s-a debarasat când a deliberat să meargă înainte. Un „înainte” care l-a adus în faţa indiferenţei războinice. Indiferenţă venită din detaşament faţă de tot, în afara ataşamentului necesar reuşitei. Ataşament cu care s-a contaminat şi Isus.

           Soldatul va gusta ciorba reîncălzită. Obosit şi fără chef de joacă, o va scuipa deşi cunoaşte lecţia umilinţei. Se spune despre războinici că sunt proşti, viscerali însă prostia lor se trage din prostia celor care n-au cunoscut viaţa aşa cum au cunoscut-o ei. Există soldaţi care se roagă. Ambele indiferenţe provoacă suferinţă atunci când se întâlnesc pe tabla de joc. Unde indiferenţele se luptă ajung să se confundă şi să se contamineze una pe cealaltă. Îţi trebuie ochi de vulturi ca să deosebeşti echipa roşie de cea albastră fără a te ataşa. Separând astfel cu mintea nu din punct de vedere estetic ci etic. Aici apare indiferenţa spectacolului; care se ocupă doar cu observarea. Christ avea totuşi o misiune de care era ataşat. Din această cauză a optat către o indiferenţă ludică ce l-a coborât pe tabla de joc, acolo unde eticul îşi face apariţia. Astfel unii l-au susţinut, crezut, văzut bun, alţii rău chiar dacă blând însă nu îndeajuns încât să fie înţelept. Şi cu siguranţă i-a lipsit răbdarea.

           Lipsa Ultimului Miracol ne-a privat de o etică universală sau ne-a oferit-o cu jumătate de gură în faţa tuturor separatiştilor. Adevărul care nu trece toate testele credinţei rămâne în această zonă de întâlnire a indiferenţei ludice cu indiferenţa războinică fără de care probabil indiferenţa spectacolului nu s-ar fi născut dar care poate exista, şi ce bine ar fi dacă ar exista aşa, orfană. Aflat în această zonă de conflict adevărul sălăşuieşte prin susţinerea lui ca ceva muritor.

           Ca atare, este de bun simţ să ne întrebăm dacă pruncul are conştiinţă. Fiindcă după spusele Învăţătorului – doar cei care vor fi ca nişte prunci vor intra în splendoare. Chiar şi aşa pruncul nu este vizat de lipsa pericolului. El este cel mai periculos fiindcă el se află cel mai mult în pericol ori pentru că a nimerit în el ori fiindcă a fost pus. Şi totodată cel mai credincios deoarece îi lipseşte conştiinţa căci credinciosul în ultimă istanţă este inconştient sau cel mai necredincios dacă are conştiinţă. Faptul că pruncul plânge la naştere o face ori din o prea mare blândeţe şi resimţire puternică a răului ori fiindcă nu cunoaşte deloc înţelepciunea – iar asta îl face un sălbatic. Iată de ce unii preferă să aibă încredere în forţele proprii iar alţii într-un Dumnezeu miraculos. Deşi la fel de bine se poate opta pentru ambele emisfere fiindcă acestea se unesc într-un singur punct din care reies alte puncte. Toţi ne raportăm la copii cu un sentiment de vinovăţie ceea ce-i face nevinovaţi.

           Apoi ne lăsăm adesea impresionaţi de linişte doar fiindcă înainte am fost impresionaţi de presiune, deşi liniştea poate fi impresionantă şi fără aceasta. Astăzi nici tăcerea mieilor nu mai aduce liniştea, totul a devenit discursiv până şi tăcerea. Religia în ultimă istanţă e o politică independentă.

           Când spui că ceva este relativ în aceaşi măsură este şi absolut. Lipsa unui Dumnezeu transcedental ne poate conduce realmente către o etică universală – fără puterea iertării aceasta nu poate sălăşui. „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac” - eu nu vreau şi „oare ei nu ştiu că sunt Dumnezei?”. Acesta este drumul către soluţia unei iertări a momentului. Faptul că momentul este singurul care trebuie iertat denotă că iertarea trebuie să fie permanentă şi nu temporară şi ea nu poate fi impusă decât prin politică. Politica este sfântă în lumea noastră, nu e aşa? Ea este Dumnezeu pe pământ, singurul care nu moare. De aici trebuie plecat. Nu avem nevoie de înţelepţi care să ne înveţe cum să reacţionăm în faţa binelui ci mai degrabă în faţa răului.

           Disperarea este cel mai aprig duşman al omului lângă care îşi începe prima zi. Sinucigaşii nu recurg la gestul extrem fiindcă lumea este rea. Ştiu foarte mulţi acest lucru şi totuşi nu se sinucid. Ci fiindcă moartea ajunge să fie pentru ei ceva bun, mai bun decât momentul pe care nu-l mai suportă, căci iertarea pentru aceştia este ceva străin. O inimă fără iubire va alege întodeauna să moară decât să trăiască. Şi totuşi din această cauză nici măcar sinucigaşul nu-şi pierde speranţa, credinţa în ceva bun. Pentru el moartea devine necesară, ori ce este necesar este util şi ce este util este imanent şi bun. Un sinucigaş este ca un prunc într-un corp de adult conştient de acest lucru. Ştie că vrea să aibă indiferenţa spectacolului dar nu ştie cum să ajungă la ea. Probabil din acest temei au apărut şi diversele secte care îi împingeau pe adepţi la gestul extrem.

           Am văzut multe erori în filosofie. De fapt ea este disciplina supusă cel mai mult erorilor fiindcă are la bază îndoiala. Însă o etică universală nu poate sălăşui dacă este supusă îndoieli. Ne dorim în mod eronat de la o ipotetică etică universală să aducă beatitudinea la scară globală. Poate că ar fi bine să căutăm liniştea şi randamentul. Vorbirea şi dozarea corectă a patosului şi efortului.