„Dar
eu n-am citit Hegel!“ - Alexandru Dragomir în faţa lui Heidegger.
Fără nicio ruşine sau cel puţin teama recunoaşterii lipsei unei
lecturi importante. În schimb, în lumea literară românească a
începutului veacului XXI - dacă le spui unor scriitori că nu ai
citit nu ştiu ce carte esenţială. Se dărâmă lumea, de parcă
mâine ar lua foc biblioteca Vaticanului. Şi îţi vorbesc de sus...
Eh... Nicio plângere doar snobisme de cartier, nimic mai mult. Şi
nu zic că se întâmplă numai la români, ci, poate că, peste tot
în lumile mici, chiar dacă unele dintre ele notorii, aşa doar de
ochii lumii. Despre asta vorbesc, lumi mici şi culturi mici dar cu
bicepşi şi tricepşi. Că vorba aia nu? Artistul trebuie să aibă
cohones nu şi frunză.
Moda
lecturii m-a panicat dintotdeauna. Un bun profesor nu impune o
bibliografie ci recomandă. Am fost întrebat pe vremea când eram
masterand la sculptură de profesorul meu de atelier. Dacă am citit
Micul Prinţ. Ca sa nu cad în faţa ochiilor lui chiar de la prima
întâlnire. Am minţit că da. Acum îmi dau seama ca am greşit.
Fiindcă nicidecum n-ar trebui să car povara acestei ruşini cu
mine. L-aş fi putut întreba dacă el a citit Pescăruşul Jonathan
Livingstone. Apoi, moda lecturii a continuat să-mi provoace spaime.
Spaime despre care Ana Blandiana are o întreaga carte (şi chiar o
straduţă la mine în cartier). Spaime dintre cele mai ridicole. Cel
puţin în aparenţă. Cu una dintre ele cred ca s-au întâlnit şi
alţii. Un prieten a citit o carte care se vinde bine. De fapt numai
că se vinde bine o face să fie la moda. Dar moda asta îi continuă
trendul ascendent. Fiindca daca un prieten a citit cartea respectiva
(indiferent de gen). Cu siguranţă a citit-o şi prietenul
prietenului meu ş.a.m.d. Ori asta e valabil în orice comunitate. Ca
sa nu par mai prost şi neadaptat. Citesc şi eu ce lor li se pare
interesant. Plus ca este bestseller. Şi asta e valabil chiar şi
pentru legende sau cărţi aşa zise esenţiale.
Acum,
am sa ma rezum la cum vad eu literatura. Şi nu sunt singurul care o
vede aşa. Într-un mod foarte simplu - ca la bucătărie. Daca îmi
pui în faţă caviar şi şampanie şi eu am poftă de ceafă de
porc şi vin. Am sa gust caviarul, am să-i beau şampania, am să-i
recunosc valoarea. Dar am să ramân la ceafa mea de porc. Şi asta e
valabil pentru orice tip de artă nu doar pentru literatură.
Am
refuzat sa citesc mari autori (sau mă rog, cunoscuţi, spuneţi cum
doriţi) tocmai fiindcă n-aveam poftă. Iar mâncarea care nu mă
ţine la masă nu mi se potriveşte. Nu mă poate obliga nimeni să
mânânc cea mai buna pâine din lume doar fiindcă e cea mai buna
pâine din lume. Cum la fel de bine, nu mă poate obliga nimeni să-mi
tai textele şi să ma asigure că îmi va ieşi cea mai bună
maioneză din lume. Această spaimă nu a încetat să mă chinuie.
Pâna n-am învăţat un lucru care ma va ajuta multa vreme de acum
în colo. Să nu-mi fie ruşine de ignoranţa mea
Am
găsit cursivitatea liniştii în cuvintele nemuritoare ale lui
Cioran – ar trebuie să trecem prin viaţă ca lebăda prin apă.
Poezia nu vine din fustrări, cel puţin nu toată. De cele mai
multe ori reuşitele ei se leagă de o anumită disciplină mentală
şi o îndrăgostire de viaţă sau mai bine zis reîndrăgostire.
Care dă voie focului plexului solar să-şi facă apariţia. Desigur
că şi o furie ţinută în piept şi susţinută mai multă vreme.
Poate produce această aprindere. Dar este doar o altă cale. Apoi,
poezia nu este o piscă pe moarte aşa cum spunea Salinger.
Nota
bene, sper să nu mă fac înţeles greşit. Nu încerc să spun ce
cred eu că este bine şi ce este rău fiindcă n-am venit cu
răspunsurile. Sunt multiple moduri de a privi mama artelor (după
Heidegger) şi este foarte bine că este aşa.
Am
văzut foarte mulţi poeţi care preferă să-şi dilueze poezia până
o omoară de tot. În virtutea faptului că ajung la esenţă. Şi o
forţă a sugestiei care deţine puritatea tăriei. De care dacă te
aproprii îţi cade nasul şi ţi se închid ochii în mod
involuntar. Iar asta este fix inversul acela care mă face viu. Dar
inversul diferă de la sine la sine, adică de la corp la corp. De
altfel, câţi poeţi neînţeleşi de omul masă cunoaştem?
Ce a vrut să spună
poetul şi îmi poate spune cineva ce este poezia? Sunt întrebări
care fac ca poezia să nu moară. Şi nici să pară că se poate
întâmpla asta. Fiindcă în ultimă instanţă negaţia te face viu
şi nu afirmaţia.
În
plus, acest fapt ne duce cu gândul la Cocteau care remarca
importanţa matematică a poeziei ca fiind supraestimată. Şi eu ca
şi el şi Poe şi alţi autori aş prefera
oricând o poezie mai greşită, în locul uneia ofertantă pentru
intelectul pur sânge, vampirizat la maximum. Până când această
vampirizare devine un formalism având ca scop plăcerea
înţelepciunii şi a lucrului bine făcut. Însă tăierea
instinctului nu conduce cititorul sau ascultătorul în mod imanent
la ceva profund sau la imagini care să genereze o senzaţie de foame
sau sete.
Apoi,
parafrazând-o pe Gorski. Mediul câmpului de lucru al poetului îi
contaminează poesisul. Sunt diferite căi de a ajunge la fericire.
Ca atare, multe tipuri de a performa poezia. Iar asta n-o distanţează
de literatură, ba dimpotrivă. Deoarece chiar şi mediul tiparului
(pe lângă cele ale artei vizuale sau muzica) sunt provocări
privite de slamer autentic cu entuziasm şi seriozitate, nu mofturi.
În Occident slam-ul este considerat deja ca fiind – o nouă formă
de literatură. Iar Gorski a gândit performance poetry ca fiind
varianta, ca să zic aşa, formală a performance-ului art. Care la
rândul lui s-a confruntat cu multiple neînţelegeri şi probleme de
clasificare la începuturile lui, plus concurenţa cu teatrul.
Greutăţi
pe care le întâmpină şi slam-ul astăzi. Fiindcă continuatorul
performance-ului poetry poate fi văzut pe bună dreptate. Şi ca o
emoţie controlată a textului fără a intra într-o mecanică. El
se petrece acum şi aici. E treatru – unu la unu. Eşti textul ca
şi cum l-ai scrie de fiecare dată atunci când îl citeşti pe
scenă. De aceea spunem că în slam nu există puncte.
Deşi
el în ultimă instanţă nu este decât concursul de perfomance, cu
regulile lui bine stabilite, umbrela spoken-word-ului. Interesul unor
autori pentru o mai bună impresie a lecturilor publice a exista cu
mult înaintea vremii creării cadrului pe care îl avem acum. Chiar
şi Poe are într-una dintre povestirile lui, ilustrat acest interes
pentru proprile texte.
Pe
de altă parte, se spune despre poeţii spoken-word că ar fi bine să
rămână în zona lor şi să-şi spună simplu – artişti
spoken-word. Însă, întreb, oare cu mult timp înaintea tiparului
ce era poezia? Dacă
nu o rostire de cuvinte?
În
România încă se mai crede că dacă faci PR poeziei este indecent.
În vremuri, în care, în Occident poetul se urcă de bună voie pe
scenă şi performează. (Au început să se mişte şi pe la noi
lucrurile, sporadic dar promițător). Şi din punctul meu de vedere,
performance poetry (în sens modern, pentru că poezia de tradiţie
orală are o istorie cu mult mai lungă decât cea tipărită) nu
face decât să continuie ce au început beatniki (sigur, cu alte
voci, rafinări ale genului, vizunii ş.a.m.d.). Şi da, poate că
Allen Ginsberg a fost indecent şi avut şansa unui proces mediatizat
dar totodată a fost şi un PR de geniu. A avut fler, a ştiut să
bage cuţitul în rană exact atunci când trebuie. Adică atunci
când a avut şi antidoturile. Sau Rimbaud care a beneficiat de
promovarea entuziastă şi încrezătoare a lui Verlaine. În sensul
construirii unui personaj important, deşi era numai un puşti
teribilist care înjura poezia.
O
poetă din SUA a reuşit să facă din volumul ei un bestseller
fiindcă a produs un şoc media. Un studiu arată că cele mai
vizionate clipuri de pe youtube sunt cele care produc emoţii
puternice. Fix ăsta este unul dintre temeiurile performance-ului.
Unii scriitori se feresc de public, fiindcă vor să rămână prin
literatura lor. Este o opţiune pe care n-o pot contesta. Însă mi
se pare o chestiune de respect să te preocupe oralitatea dacă
ajungi în faţa publicului.
O
astfel de strategie de PR a fost gândită sau i-a fost gândită şi
lui Iv cel Naiv, care pune în joc fără falsă modestie finalul
fantomei de la operă şi acel "ascunde-te ca să străluceşti"
al eroilor-profeţi. Faza grozavă este că deşi poezia este pentru
lume (clişeeul vieţii de care nu poți scăpa), iar omul în ultimă
instanţă este insondabil; relaţia poeziei cu lumea este, a fost şi
va fi tot timpul în permanenţă schimbare. Şi nicidecum nu are de
a face cu inhibiţile literare. Nu-mi imaginez, de pildă, cum ar fi
fost văzut Bukowski dacă ar fi fost român. Probabil intelectualii
de rasă i-ar fi spus că e prea puţin. Dar să fim optimişti căci
cu timpul oricum nu te poţi lupta.
Poate
că vom accepta că vremea trece, vremea vine chiar şi peste
nemuritori. Ezra Pound este la mare modă. Însă viziunea
lui - înţeles la maximum - este numai o
viziune asupra unei arte care nu cunoaşte graniţe. Şi oricând o
greşeală poate devenii o mutare câştigătoare. Parol, rectific.
Greşeala intervine în orice mutare câştigătoare. Excepţie poate
face geniul creator. Fiindcă lui i se iartă greşeala de a fi
diferit.
Cât
de rari sunt acei poeţi care vizează transparenţa, jocul perfect
cu luminile şi umbrele, plinurile şi golurile al zgomotului
imaginii - care aplică zenul în artă - care nu ştiu ce e bine şi
ce e rău - de dragul creări unui spațiu realmente sacru și
generarea profeţiei şi a viziunii. Care
nu definesc. Şi nici
nu trăiesc din aceste exigenţe ale occidentalilor.
Care la suprafaţă par
foarte respectabile. Ca
să-l parafrazez pe John Keats – poezia îţi întoarce lumea pe
dos. Şi apoi, te reîntorci în ea. Sau
cum bine îi spunea Stephen King - fericita cale de mijloc. Cale pe
care Eminescu a străbătut-o. Stăpânit de ea și stăpânind-o la
rândul său. De aceea unii îl văd luminat iar alţii întunecat.
Nu
este întâmplătoare fascinaţia lui Nichita pentru poezia lui şi
continuarea tradiţiei unei poezii profunde şi vitale. "O
meditație lucidă" - care l-a făcut să câştige pe Nichita
premiul cel mai important - marele public.
Influenţa
lui Bukowski în literatura româna este deplorabilă. Ca multe
imitari de gen, de altfel. Măcar dacă scriitori ar prefera în
locul unei scriituri la îndemâna - înţelepciunea de stradă a lui
Bukowski. Dar unii dintre ei parcă ţin morţiş să-l depăşească
atunci când vine vorba de poeme slabe sau prea personale. Pentru că
nu se observă nici măcar acea tehnică a distanţări inventată de
Becht în teatrul modern şi pe care Bukowski a preluat-o
inconştient. Unii dintrei ei nici nu mai sunt copii. Şi îţi poţi
da seama de asta. Când vezi pe de-a întregul unui poem cinism. Pe
când la Bukowski de cele mai multe ori apare doar în contrapunct.
Se
face adesea confuzia între autenticitate şi credibilitate. Asta e
un subiect care dacă aş sta să-l dezvolt m-ar apuca prânzul. Aşa
că am să mă rezum la două exemple. Unul dintre ele este
literatura lui Lovecraft. Pe care a zamislit-o la pat din imaginaţie.
Chiar şi el recunoaşte. Însă este credibil. Şi chiar dacă
stilul lui pesimist, cinic, poetic are şi frânturi din viaţa
reală. Asta nu-l face în mod automat şi autentic. Fiindca el a
avut propriul stil. A fost el însuşi. Şi-a riscat viaţa pentru
literatura şi n-a căutat să convingă. Şi cu toate astea n-a fost
credibil în timpul vieţii ci abia dupa 70 de ani de la moartea sa.
Ca atare, nu poţi spune ca acum circa 70 de ani nu era autentic şi
acum este.
Să
imiţi arta postmodernă unde totul este relativ este absolut jenant
sau nici măcar. Dar parcă jena asta întrece pâna şi limitele
relativităţii. E ca şi cum ai face dripping dupa Pollock. Oricine
poate face asta. Dar chiar dacă ai fi mai bun decât el în
picurarea vopselii; tot de un mare căcat am da şi eu şi tu şi
publicul şi critica. Şi nu este numai vina criticii că poezia nu
ajunge în lumea bună. Mai degrabă ar fi vorba de slabul PR al
editurilor. Care uneori lasă poeţii şi fără lansări . Şi
atunci asumarea şi curatoriatul poetului joacă un rol şi mai
important.
Mă
repet, dacă poezia aparţine lumii în
ultimă instanţă ea nu se poate adresa
în exclusivitate unui public cu virtuţi şi voinţe de tip
renascentist. Ea este făcută cu bună ştiinţă într-adevăr. Ori
asta înseamnă că se uneşte cu ştiinţa. Dar nu este numai
matematica. Sau aşa cum credea Nam June Paik că arta trebuie să se
unească cu ştiinţa. Fiidcă el viza mai degrabă tehnologia decât
ştiinţele umanistice - arta a avut dintotdeauna buna ştiinţă a
ei - şi nici măcar exigenţa matematică a lui Ion Barbu, absolut
normală de altfel. Ci la modul cel mai simplu cu putinţă. Știinţa
care nu este pentru lume nu-şi are rostul decât ca distracţie
personală.
Sigur
că lumea este împărţită. Și atunci nu putem considera un poet
mai slab sau mai bun în funcţie de potrivirile şi necesităţile
unei comunităţi. Nu asta îi face pe aceşti poeţi să fie rari şi
să influenţeze. Ei se ocupă cu punerea punctului pe i. Cu
întrecerea cu ei înşişi având ca obiectiv schimbarea lumii.
Obiectivul unui antrenament căci ei ştiu că lumea va fi la fel.
Însă această ambiţie şi pretenţie face ca poetul să fie onest.
De pildă unul dintre cei mai apreciaţi poeţi performeri Jerome
Rothenberg nu pune accent numai pe producerea de imagini. Unii îl
văd ca un experimentalist. Însă de fapt, el face ce trebuie să
facă un poet spoken-word. Aidoma unui actor, îşi revitalizează
setul de obsesii. Fiindcă una este limita şi alta este limitarea.
Mă repet, pentru un performer poezia se petrece acum şi aici. Este
o alergare de rezistenţă dar cu sprinturi. Poate că vi se pare că
bat câmpii. Ceea ce şi las să întâmple cu adevărat. Însă este
în direcţia gândirii logice. Iar dacă nu puteți observa asta mă
puteţi considera cu uşurinţă - nebun.
Dar
ca să revin. Diluarea are în vedere, mă repet, transparența şi
nu esenţa. Iar lucrul ăsta este cel mai vizibil la poeţii care
reuşesc să strângă lumea în jurul lor. Aşa cum reuşea Nichita,
Ginsberg ş.a.m.d. Aşa cum reuşeşte admirabil astăzi Iv cel Naiv.
Poezie
pe care - nota bene - unii au denomit-o pe nedrept - poezie
comercială. Iar ghilimelele de rigoare nu ne poate scuza perfidul
modestiei. Ca să se pună într-o lumină bună a seriozităţii şi
autoindulgenţei de genul - unei invidii care trebuie să topească
vârful icebergului. Fiindcă nu e așa? Noi suntem români rămaşi
cu credința în Evul Mediu şi nu putem accepta că cineva reuşeşte
chiar să ducă poezia în lume. Noi trebuie să fim noi, nu el. Căci
dacă este un el însuşi. Apare şi un noi înşine. Iar faptul că
spunem despre cineva că face ceva care pe noi nu ne priveşte. El e
evadat, joacă în altă ligă. Ne dă dreptul să credem că e o
concurenţă totuşi fairplay. Fiindcă noi ne ocupăm cu altceva, nu
cu poezie comercială.
În loc să ne bucurăm şi să privim asta ca pe o provocare şi cu
mai multă ambiţie în ceea ce priveşte propriul stil şi proprile
idealuri. Să avem bucuria efortului şi să ne ferim de căderea în
mecanică. Iar
una dintre mecanici dăunătoare este – păstrarea celor mai bune
texte pentru finalul unei cărţi de parcă toate filmele ar trebui
să fie de hollywood.
Desigur,
sindromul lupul singuratic şi haita este unul universal şi nu unul
românesc. Însă pe meleagurile mioritice este pesemne mai apăsat
şi chiar cronic câteodată. Cam aşa arată râca de care se văita
Nichita şi pomenea de mai bunele relaţii cu poeţii străini. Râcă
valabilă în orice domeniu de activitate. Un prieten de al meu pe
când eram student la sculptură mi-a spus „lasă
mă... Că aşa e în artă... Ca la muncă”. N-am
să-l uit vreodată
pentru aceste cuvinte pline de înţelepciune. Şi ca să fiu;
înţeles
la maximum.