War and love

Cuvintele astea n-au sens astăzi. Dacă ai ştii câtă inteligenţă zace în mulţime te-ai ocrotii la fel ca şi mine. Aş vrea să fiu îngropat în curtea din faţa casei ca să-i încălzesc cu flacăra mea pe cei care au văzut-o mai îndeaproape. Nu sunt pentru locul în care ne aflăm şi în care ne vom afla şi peste trei mii de ani numai că pe o altă planetă cu o altă axiologie şi privind viaţa ca pe o muncă eternă a explorării. Nu sunt drogat dar tu eşti ridicol, nu poţi vedea dincolo de aparenţe, unde îmi sunt drogurile când mă uit la tine şi câtă dreptate avea şi Păunescu, ţara asta nu-mi dă nici drogurile ei, pe Eliade l-au dat afară. Spunea că şamanismul e o religie arhaică din care provin toate religile într-un neam cu două feţe pentru care mersul la bisercă e un dar social, desigur te convinge numai faptul că vei căpăta un certificat universal însă pentru asta trebuie să gândeşti nu să te rogi la un tablou renascentist cu genuchii înmuiaţi. De mult alcoolul nu era drog era din partea casei. Astăzi e drog din partea laşităţii de a fi tu însăţi măcar atunci când bei şi te minţi că ziua asta e cea mai frumoasă. Un tigru transparent prin care puteai să treci mâna sau să te sperii şi să-l goneşti a venit lângă mine să mă întoarcă din drumul celor pentru care răutatea lumii e doar ceva ce nu poate fi transformat în ceva mai rău. Şi desigur ce scria nu era medicamentul care să-l transforme în ceva anume. Nu e nici o mască aici, dezbracă-mă, bate-mă în cuie, n-ai să găseşti nimic din ce cauţi, e pe cer. Primul meu volum l-am alintat în joacă „încălzirea”, pe al doilea deja m-am semnat cu sânge „plătesc cu viaţa”. Aşa am împrumutat ideea „nu-ţi fie teamă de eşec”. Eu nu l-am gonit, eu l-am lăsat să intre în mine şi văd prin ochii ăştia roşii mai bine ca la IMAX. Sunt bolnav, foarte bolnav dar nu mă plâng. Îmi controlez demonul. Ştii ce doare cel mai tare? Ascunzi faptul că îţi pasă sau poate încă n-ai fost la ananghie şi n-ai să fii tocmai îţi pasă dar vorba aia cui îi pasă? Asta e un medicament pentru mine, îmi las pălăria jos în faţa adevăraţilor eroi, cei de care n-auzi nici la şcoala nici la televizor deşi sunt momente când sunt prezentaţi ca nişte martiri ori rebeli fără cauză. Nihilişti, magicieni, ciudaţi ori whatever pentru care viaţa nu că nu a fost ci a fost mai mult decât o simpla zbatere pe uscat, o plutire perpetuuă, o luptă oarbă cu fiinţa, o delăsare fără orizonturi

şi te bucuri că trăieşti ca un copil decât privind în proximitatea ta şi când vezi litri de sânge pe metru pătrat e musai să mă analizezi

aliniază-mă în explozii sociale

din disperare din sălbăticire artificială din teatru ieftin din destine fără viitor ce caută mama indulgenţei. Cosmosul e praf şi pulbere, concret şi metaforic şi noi

cerul pe care nu se vede nici o faţă ţi se pare cel mai aproape fiindcă oglindeşte viaţa nu trebuie decât să ştii să înoţi insulele sunt pentru cei care dau apă la moară.

Machiază-te în cinci minute

intrăm

şi unde o să ieşim?

Parcă e la fel, aceleaşi obsesii pentru imagine

dar picură într-o pictură şi picură şi

picură

şi tot picură ură din vinul lui apoi şterge nervos cu pensula visul repetitiv

dezechilibrul pe marginea balconului

vreau în vis să zbor dacă încă se pictează

iubesc ca un prost

şi fut ca un deştept

până mă deştept

şi iubesc deştept

fut ca prostul.