Cuvintele
astea n-au sens astăzi. Dacă ai ştii câtă inteligenţă zace în
mulţime te-ai ocrotii la fel ca şi mine. Aş
vrea să fiu îngropat în curtea din faţa casei ca să-i încălzesc
cu flacăra mea pe cei care au văzut-o mai îndeaproape. Nu
sunt pentru locul în care ne aflăm şi în care ne vom afla şi
peste trei mii de ani numai că pe o altă planetă cu o altă
axiologie şi privind viaţa ca pe o muncă eternă a explorării. Nu
sunt drogat dar tu eşti ridicol, nu poţi vedea dincolo de aparenţe,
unde îmi sunt drogurile când mă uit la tine şi câtă dreptate
avea şi Păunescu, ţara asta nu-mi dă nici drogurile ei, pe Eliade
l-au dat afară. Spunea că şamanismul e o religie arhaică din care
provin toate religile într-un neam cu două feţe pentru care mersul
la bisercă e un dar social, desigur te convinge numai faptul că vei
căpăta un certificat universal însă pentru asta trebuie să
gândeşti nu să te rogi la un tablou renascentist cu genuchii
înmuiaţi. De mult alcoolul nu era drog era din partea casei. Astăzi
e drog din partea laşităţii de a fi tu însăţi măcar atunci
când bei şi te minţi că ziua asta e cea mai frumoasă. Un tigru
transparent prin care puteai să treci mâna sau să te sperii şi
să-l goneşti a venit lângă mine să mă întoarcă din drumul
celor pentru care răutatea lumii e doar ceva ce nu poate fi
transformat în ceva mai rău. Şi desigur ce scria nu era
medicamentul care să-l transforme în ceva anume. Nu e nici o mască
aici, dezbracă-mă, bate-mă în cuie, n-ai să găseşti nimic din
ce cauţi, e pe cer. Primul meu volum l-am
alintat în joacă „încălzirea”, pe al
doilea deja m-am semnat cu sânge „plătesc
cu viaţa”. Aşa am împrumutat ideea „nu-ţi fie teamă de
eşec”. Eu nu l-am gonit, eu l-am lăsat să intre în mine
şi văd prin ochii ăştia roşii mai bine ca la IMAX. Sunt bolnav,
foarte bolnav dar nu mă plâng. Îmi controlez demonul. Ştii ce
doare cel mai tare? Ascunzi faptul că îţi pasă sau poate încă
n-ai fost la ananghie şi n-ai să fii tocmai îţi pasă dar vorba
aia cui îi pasă? Asta e un medicament pentru mine, îmi las pălăria
jos în faţa adevăraţilor eroi, cei de care n-auzi nici la şcoala
nici la televizor deşi sunt momente când sunt prezentaţi ca nişte
martiri ori rebeli fără cauză. Nihilişti, magicieni, ciudaţi ori
whatever pentru care viaţa nu că nu a fost ci a fost mai mult decât
o simpla zbatere pe uscat, o plutire perpetuuă, o luptă oarbă cu
fiinţa, o delăsare fără orizonturi
şi te bucuri că
trăieşti ca un copil decât privind în proximitatea ta şi când
vezi litri de sânge pe metru pătrat e musai să mă analizezi
aliniază-mă în
explozii sociale
din disperare din
sălbăticire artificială din teatru ieftin din destine fără
viitor ce caută mama indulgenţei. Cosmosul e praf şi pulbere,
concret şi metaforic şi noi
cerul pe care nu se vede
nici o faţă ţi se pare cel mai aproape fiindcă oglindeşte viaţa
nu trebuie decât să ştii să înoţi insulele sunt pentru cei care
dau apă la moară.
Machiază-te în cinci
minute
intrăm
şi unde o să ieşim?
Parcă e la fel, aceleaşi
obsesii pentru imagine
dar picură într-o
pictură şi picură şi
picură
şi tot picură ură din
vinul lui apoi şterge nervos cu pensula visul repetitiv
dezechilibrul pe marginea
balconului
vreau în vis să zbor
dacă încă se pictează
iubesc ca un prost
şi fut ca un deştept
până mă deştept
şi iubesc deştept
fut ca prostul.
