Doresc sa vă spun că mi-am mutat căsuţa pe: https://anesteziculdinpalma.wordpress.com/
Numai bine!

De ce Iv cel Naiv este mainstream şi poezia nu este

            „Dar eu n-am citit Hegel!“ - Alexandru Dragomir în faţa lui Heidegger. Fără nicio ruşine sau cel puţin teama recunoaşterii lipsei unei lecturi importante. În schimb, în lumea literară românească a începutului veacului XXI - dacă le spui unor scriitori că nu ai citit nu ştiu ce carte esenţială. Se dărâmă lumea, de parcă mâine ar lua foc biblioteca Vaticanului. Şi îţi vorbesc de sus... Eh... Nicio plângere doar snobisme de cartier, nimic mai mult. Şi nu zic că se întâmplă numai la români, ci, poate că, peste tot în lumile mici, chiar dacă unele dintre ele notorii, aşa doar de ochii lumii. Despre asta vorbesc, lumi mici şi culturi mici dar cu bicepşi şi tricepşi. Că vorba aia nu? Artistul trebuie să aibă cohones nu şi frunză.

            Moda lecturii m-a panicat dintotdeauna. Un bun profesor nu impune o bibliografie ci recomandă. Am fost întrebat pe vremea când eram masterand la sculptură de profesorul meu de atelier. Dacă am citit Micul Prinţ. Ca sa nu cad în faţa ochiilor lui chiar de la prima întâlnire. Am minţit că da. Acum îmi dau seama ca am greşit. Fiindcă nicidecum n-ar trebui să car povara acestei ruşini cu mine. L-aş fi putut întreba dacă el a citit Pescăruşul Jonathan Livingstone. Apoi, moda lecturii a continuat să-mi provoace spaime. Spaime despre care Ana Blandiana are o întreaga carte (şi chiar o straduţă la mine în cartier). Spaime dintre cele mai ridicole. Cel puţin în aparenţă. Cu una dintre ele cred ca s-au întâlnit şi alţii. Un prieten a citit o carte care se vinde bine. De fapt numai că se vinde bine o face să fie la moda. Dar moda asta îi continuă trendul ascendent. Fiindca daca un prieten a citit cartea respectiva (indiferent de gen). Cu siguranţă a citit-o şi prietenul prietenului meu ş.a.m.d. Ori asta e valabil în orice comunitate. Ca sa nu par mai prost şi neadaptat. Citesc şi eu ce lor li se pare interesant. Plus ca este bestseller. Şi asta e valabil chiar şi pentru legende sau cărţi aşa zise esenţiale.

            Acum, am sa ma rezum la cum vad eu literatura. Şi nu sunt singurul care o vede aşa. Într-un mod foarte simplu - ca la bucătărie. Daca îmi pui în faţă caviar şi şampanie şi eu am poftă de ceafă de porc şi vin. Am sa gust caviarul, am să-i beau şampania, am să-i recunosc valoarea. Dar am să ramân la ceafa mea de porc. Şi asta e valabil pentru orice tip de artă nu doar pentru literatură.

            Am refuzat sa citesc mari autori (sau mă rog, cunoscuţi, spuneţi cum doriţi) tocmai fiindcă n-aveam poftă. Iar mâncarea care nu mă ţine la masă nu mi se potriveşte. Nu mă poate obliga nimeni să mânânc cea mai buna pâine din lume doar fiindcă e cea mai buna pâine din lume. Cum la fel de bine, nu mă poate obliga nimeni să-mi tai textele şi să ma asigure că îmi va ieşi cea mai bună maioneză din lume. Această spaimă nu a încetat să mă chinuie. Pâna n-am învăţat un lucru care ma va ajuta multa vreme de acum în colo. Să nu-mi fie ruşine de ignoranţa mea

            Am găsit cursivitatea liniştii în cuvintele nemuritoare ale lui Cioran – ar trebuie să trecem prin viaţă ca lebăda prin apă. Poezia nu vine din fustrări, cel puţin nu toată. De cele mai multe ori reuşitele ei se leagă de o anumită disciplină mentală şi o îndrăgostire de viaţă sau mai bine zis reîndrăgostire. Care dă voie focului plexului solar să-şi facă apariţia. Desigur că şi o furie ţinută în piept şi susţinută mai multă vreme. Poate produce această aprindere. Dar este doar o altă cale. Apoi, poezia nu este o piscă pe moarte aşa cum spunea Salinger.

            Nota bene, sper să nu mă fac înţeles greşit. Nu încerc să spun ce cred eu că este bine şi ce este rău fiindcă n-am venit cu răspunsurile. Sunt multiple moduri de a privi mama artelor (după Heidegger) şi este foarte bine că este aşa.

            Am văzut foarte mulţi poeţi care preferă să-şi dilueze poezia până o omoară de tot. În virtutea faptului că ajung la esenţă. Şi o forţă a sugestiei care deţine puritatea tăriei. De care dacă te aproprii îţi cade nasul şi ţi se închid ochii în mod involuntar. Iar asta este fix inversul acela care mă face viu. Dar inversul diferă de la sine la sine, adică de la corp la corp. De altfel, câţi poeţi neînţeleşi de omul masă cunoaştem? Ce a vrut să spună poetul şi îmi poate spune cineva ce este poezia? Sunt întrebări care fac ca poezia să nu moară. Şi nici să pară că se poate întâmpla asta. Fiindcă în ultimă instanţă negaţia te face viu şi nu afirmaţia.

            În plus, acest fapt ne duce cu gândul la Cocteau care remarca importanţa matematică a poeziei ca fiind supraestimată. Şi eu ca şi el şi Poe şi alţi autori aş prefera oricând o poezie mai greşită, în locul uneia ofertantă pentru intelectul pur sânge, vampirizat la maximum. Până când această vampirizare devine un formalism având ca scop plăcerea înţelepciunii şi a lucrului bine făcut. Însă tăierea instinctului nu conduce cititorul sau ascultătorul în mod imanent la ceva profund sau la imagini care să genereze o senzaţie de foame sau sete.

            Apoi, parafrazând-o pe Gorski. Mediul câmpului de lucru al poetului îi contaminează poesisul. Sunt diferite căi de a ajunge la fericire. Ca atare, multe tipuri de a performa poezia. Iar asta n-o distanţează de literatură, ba dimpotrivă. Deoarece chiar şi mediul tiparului (pe lângă cele ale artei vizuale sau muzica) sunt provocări privite de slamer autentic cu entuziasm şi seriozitate, nu mofturi. În Occident slam-ul este considerat deja ca fiind – o nouă formă de literatură. Iar Gorski a gândit performance poetry ca fiind varianta, ca să zic aşa, formală a performance-ului art. Care la rândul lui s-a confruntat cu multiple neînţelegeri şi probleme de clasificare la începuturile lui, plus concurenţa cu teatrul.

            Greutăţi pe care le întâmpină şi slam-ul astăzi. Fiindcă continuatorul performance-ului poetry poate fi văzut pe bună dreptate. Şi ca o emoţie controlată a textului fără a intra într-o mecanică. El se petrece acum şi aici. E treatru – unu la unu. Eşti textul ca şi cum l-ai scrie de fiecare dată atunci când îl citeşti pe scenă. De aceea spunem că în slam nu există puncte.

Deşi el în ultimă instanţă nu este decât concursul de perfomance, cu regulile lui bine stabilite, umbrela spoken-word-ului. Interesul unor autori pentru o mai bună impresie a lecturilor publice a exista cu mult înaintea vremii creării cadrului pe care îl avem acum. Chiar şi Poe are într-una dintre povestirile lui, ilustrat acest interes pentru proprile texte.

            Pe de altă parte, se spune despre poeţii spoken-word că ar fi bine să rămână în zona lor şi să-şi spună simplu – artişti spoken-word. Însă, întreb, oare cu mult timp înaintea tiparului ce era poezia? Dacă nu o rostire de cuvinte?

            În România încă se mai crede că dacă faci PR poeziei este indecent. În vremuri, în care, în Occident poetul se urcă de bună voie pe scenă şi performează. (Au început să se mişte şi pe la noi lucrurile, sporadic dar promițător). Şi din punctul meu de vedere, performance poetry (în sens modern, pentru că poezia de tradiţie orală are o istorie cu mult mai lungă decât cea tipărită) nu face decât să continuie ce au început beatniki (sigur, cu alte voci, rafinări ale genului, vizunii ş.a.m.d.). Şi da, poate că Allen Ginsberg a fost indecent şi avut şansa unui proces mediatizat dar totodată a fost şi un PR de geniu. A avut fler, a ştiut să bage cuţitul în rană exact atunci când trebuie. Adică atunci când a avut şi antidoturile. Sau Rimbaud care a beneficiat de promovarea entuziastă şi încrezătoare a lui Verlaine. În sensul construirii unui personaj important, deşi era numai un puşti teribilist care înjura poezia.

            O poetă din SUA a reuşit să facă din volumul ei un bestseller fiindcă a produs un şoc media. Un studiu arată că cele mai vizionate clipuri de pe youtube sunt cele care produc emoţii puternice. Fix ăsta este unul dintre temeiurile performance-ului. Unii scriitori se feresc de public, fiindcă vor să rămână prin literatura lor. Este o opţiune pe care n-o pot contesta. Însă mi se pare o chestiune de respect să te preocupe oralitatea dacă ajungi în faţa publicului.

            O astfel de strategie de PR a fost gândită sau i-a fost gândită şi lui Iv cel Naiv, care pune în joc fără falsă modestie finalul fantomei de la operă şi acel "ascunde-te ca să străluceşti" al eroilor-profeţi. Faza grozavă este că deşi poezia este pentru lume (clişeeul vieţii de care nu poți scăpa), iar omul în ultimă instanţă este insondabil; relaţia poeziei cu lumea este, a fost şi va fi tot timpul în permanenţă schimbare. Şi nicidecum nu are de a face cu inhibiţile literare. Nu-mi imaginez, de pildă, cum ar fi fost văzut Bukowski dacă ar fi fost român. Probabil intelectualii de rasă i-ar fi spus că e prea puţin. Dar să fim optimişti căci cu timpul oricum nu te poţi lupta.

            Poate că vom accepta că vremea trece, vremea vine chiar şi peste nemuritori. Ezra Pound este la mare modă. Însă viziunea lui - înţeles la maximum - este numai o viziune asupra unei arte care nu cunoaşte graniţe. Şi oricând o greşeală poate devenii o mutare câştigătoare. Parol, rectific. Greşeala intervine în orice mutare câştigătoare. Excepţie poate face geniul creator. Fiindcă lui i se iartă greşeala de a fi diferit.

            Cât de rari sunt acei poeţi care vizează transparenţa, jocul perfect cu luminile şi umbrele, plinurile şi golurile al zgomotului imaginii - care aplică zenul în artă - care nu ştiu ce e bine şi ce e rău - de dragul creări unui spațiu realmente sacru și generarea profeţiei şi a viziunii. Care nu definesc. Şi nici nu trăiesc din aceste exigenţe ale occidentalilor. Care la suprafaţă par foarte respectabile. Ca să-l parafrazez pe John Keats – poezia îţi întoarce lumea pe dos. Şi apoi, te reîntorci în ea. Sau cum bine îi spunea Stephen King - fericita cale de mijloc. Cale pe care Eminescu a străbătut-o. Stăpânit de ea și stăpânind-o la rândul său. De aceea unii îl văd luminat iar alţii întunecat.

            Nu este întâmplătoare fascinaţia lui Nichita pentru poezia lui şi continuarea tradiţiei unei poezii profunde şi vitale. "O meditație lucidă" - care l-a făcut să câştige pe Nichita premiul cel mai important - marele public.

            Influenţa lui Bukowski în literatura româna este deplorabilă. Ca multe imitari de gen, de altfel. Măcar dacă scriitori ar prefera în locul unei scriituri la îndemâna - înţelepciunea de stradă a lui Bukowski. Dar unii dintre ei parcă ţin morţiş să-l depăşească atunci când vine vorba de poeme slabe sau prea personale. Pentru că nu se observă nici măcar acea tehnică a distanţări inventată de Becht în teatrul modern şi pe care Bukowski a preluat-o inconştient. Unii dintrei ei nici nu mai sunt copii. Şi îţi poţi da seama de asta. Când vezi pe de-a întregul unui poem cinism. Pe când la Bukowski de cele mai multe ori apare doar în contrapunct.

Se face adesea confuzia între autenticitate şi credibilitate. Asta e un subiect care dacă aş sta să-l dezvolt m-ar apuca prânzul. Aşa că am să mă rezum la două exemple. Unul dintre ele este literatura lui Lovecraft. Pe care a zamislit-o la pat din imaginaţie. Chiar şi el recunoaşte. Însă este credibil. Şi chiar dacă stilul lui pesimist, cinic, poetic are şi frânturi din viaţa reală. Asta nu-l face în mod automat şi autentic. Fiindca el a avut propriul stil. A fost el însuşi. Şi-a riscat viaţa pentru literatura şi n-a căutat să convingă. Şi cu toate astea n-a fost credibil în timpul vieţii ci abia dupa 70 de ani de la moartea sa. Ca atare, nu poţi spune ca acum circa 70 de ani nu era autentic şi acum este.

            Să imiţi arta postmodernă unde totul este relativ este absolut jenant sau nici măcar. Dar parcă jena asta întrece pâna şi limitele relativităţii. E ca şi cum ai face dripping dupa Pollock. Oricine poate face asta. Dar chiar dacă ai fi mai bun decât el în picurarea vopselii; tot de un mare căcat am da şi eu şi tu şi publicul şi critica. Şi nu este numai vina criticii că poezia nu ajunge în lumea bună. Mai degrabă ar fi vorba de slabul PR al editurilor. Care uneori lasă poeţii şi fără lansări . Şi atunci asumarea şi curatoriatul poetului joacă un rol şi mai important.

            Mă repet, dacă poezia aparţine lumii în ultimă instanţă ea nu se poate adresa în exclusivitate unui public cu virtuţi şi voinţe de tip renascentist. Ea este făcută cu bună ştiinţă într-adevăr. Ori asta înseamnă că se uneşte cu ştiinţa. Dar nu este numai matematica. Sau aşa cum credea Nam June Paik că arta trebuie să se unească cu ştiinţa. Fiidcă el viza mai degrabă tehnologia decât ştiinţele umanistice - arta a avut dintotdeauna buna ştiinţă a ei - şi nici măcar exigenţa matematică a lui Ion Barbu, absolut normală de altfel. Ci la modul cel mai simplu cu putinţă. Știinţa care nu este pentru lume nu-şi are rostul decât ca distracţie personală.

            Sigur că lumea este împărţită. Și atunci nu putem considera un poet mai slab sau mai bun în funcţie de potrivirile şi necesităţile unei comunităţi. Nu asta îi face pe aceşti poeţi să fie rari şi să influenţeze. Ei se ocupă cu punerea punctului pe i. Cu întrecerea cu ei înşişi având ca obiectiv schimbarea lumii. Obiectivul unui antrenament căci ei ştiu că lumea va fi la fel. Însă această ambiţie şi pretenţie face ca poetul să fie onest. De pildă unul dintre cei mai apreciaţi poeţi performeri Jerome Rothenberg nu pune accent numai pe producerea de imagini. Unii îl văd ca un experimentalist. Însă de fapt, el face ce trebuie să facă un poet spoken-word. Aidoma unui actor, îşi revitalizează setul de obsesii. Fiindcă una este limita şi alta este limitarea. Mă repet, pentru un performer poezia se petrece acum şi aici. Este o alergare de rezistenţă dar cu sprinturi. Poate că vi se pare că bat câmpii. Ceea ce şi las să întâmple cu adevărat. Însă este în direcţia gândirii logice. Iar dacă nu puteți observa asta mă puteţi considera cu uşurinţă - nebun.

            Dar ca să revin. Diluarea are în vedere, mă repet, transparența şi nu esenţa. Iar lucrul ăsta este cel mai vizibil la poeţii care reuşesc să strângă lumea în jurul lor. Aşa cum reuşea Nichita, Ginsberg ş.a.m.d. Aşa cum reuşeşte admirabil astăzi Iv cel Naiv.

            Poezie pe care - nota bene - unii au denomit-o pe nedrept - poezie comercială. Iar ghilimelele de rigoare nu ne poate scuza perfidul modestiei. Ca să se pună într-o lumină bună a seriozităţii şi autoindulgenţei de genul - unei invidii care trebuie să topească vârful icebergului. Fiindcă nu e așa? Noi suntem români rămaşi cu credința în Evul Mediu şi nu putem accepta că cineva reuşeşte chiar să ducă poezia în lume. Noi trebuie să fim noi, nu el. Căci dacă este un el însuşi. Apare şi un noi înşine. Iar faptul că spunem despre cineva că face ceva care pe noi nu ne priveşte. El e evadat, joacă în altă ligă. Ne dă dreptul să credem că e o concurenţă totuşi fairplay. Fiindcă noi ne ocupăm cu altceva, nu cu poezie comercială.

            În loc să ne bucurăm şi să privim asta ca pe o provocare şi cu mai multă ambiţie în ceea ce priveşte propriul stil şi proprile idealuri. Să avem bucuria efortului şi să ne ferim de căderea în mecanică. Iar una dintre mecanici dăunătoare este – păstrarea celor mai bune texte pentru finalul unei cărţi de parcă toate filmele ar trebui să fie de hollywood.

            Desigur, sindromul lupul singuratic şi haita este unul universal şi nu unul românesc. Însă pe meleagurile mioritice este pesemne mai apăsat şi chiar cronic câteodată. Cam aşa arată râca de care se văita Nichita şi pomenea de mai bunele relaţii cu poeţii străini. Râcă valabilă în orice domeniu de activitate. Un prieten de al meu pe când eram student la sculptură mi-a spus „lasă mă... Că aşa e în artă... Ca la muncă”. N-am să-l uit vreodată pentru aceste cuvinte pline de înţelepciune. Şi ca să fiu; înţeles la maximum.

Scrisoare către tatăl fantomă.

          Cât mai trebuie să plătim? Eşti un prost! Cu cât eşti mai rău cu atât mai prost. Dar asta este discutabil. Tu nu de-asta eşti prost. Eşti prost fiindcă n-ai crezut, susţinut, apreciat, felicitat (atunci când a fost cazul, de puţine ori, într-adevăr, dar a fost). Iată, această modestie exagerată şi timiditate – sunt sindromul creşterii tale. Ai fost fericit să vezi cum se creşte un ficus, aşa e şi cu un om. Modestie pe care tu însuţi o manifeşti. Nu ţi-a păsat de mine decât atunci când ochii vecinilor aveau ceva de spus în relaţia tată – fiu. Ţi-am mai lăsat două scrisori, tot dimineaţa. Nu-ţi mai aminteşti. Erau în spre împăcare, iertare. A vinei pe care trebuie să o suport de când sunt copil până când? Să nu mi se ofere dragoste, am înţeles şi acceptat dar ură? Ură pe care o văd şi primesc zi de zi din toate părţile? Eh; aşa începe şi scrisoarea asta. Cu ură. E scrisoarea vieţii mele. Oare ştii cum e să-ţi vezi mama lovită şi futută? Nu-mi răspunde eu ştiu. Nu căuta scuze fiindcă mi-e mie ruşine numai când te aud. Nu te gândii la paharul ăla cu apă sau toate boacănele pe care le-am făcut. Nu sunt aici. Sunt doar în mintea ta care nu mai e mintea ta. Azi poate e ultima dată când ai să mă vezi.

Nori de Vânt (Ciclu poetic)

se vor numi nori de vânt aceia care

au apucat să ajungă în locul unde n-au fost

niciodată morţi

vor rămâne şi vor avea copii şi vor face

serbări de etnopoezie

în numele tatălui şi a fiului

pesimist, constructiv

buimac ceva simbolic

îmi recuperează starea de a fi

prezent mereu

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

pişa-m-aş pe mine nu venim din maimuţe

dar văd câteva se uită lung la cer

după ce se aude un sunet ascuţit şi

enervant şi îşi

trag o palmă peste frunte

pişa-m-aş pe mine am avut un vis să ascult

telefonul preşedintelui şi să mă închin

pişa-m-aş pe mine în groapă tot

ce e luminos e inteligent şi greu de înţeles

aşa am învăţat să zic tare şi clar nu dar

în faţa morţii ştiu, am să tac deşi

aş vrea să spun duios da

pişa-m-aş pe mine pe tine pe ei pe noi pe voi pe ei/ ele

după ce am mâncat amanita să ne prelungim beatitudinea

după ce am avut cancer şi ne-am vindecat savurându-ne urina

după ce ne-am iluminat şi n-am mai văzut imbecili

toţi ne-au imitat şi s-au pişat pe noi şi le-am băut urina

doar eram nişte modele nu? Şi apoi cum poţi spune tare şi

clar nu în faţa beatitudinii?

Le-am băut urina de sete şi a fost aşa bine

nu mai vedeam nimic umilitor, nimic rău, îmi străluceau dinţii şi

ochii îmi lăcrimau de fericire, eram oameni pişa-m-aş pe mine deşi

aş vrea să spun duios da e splendita umanitate care îmi face sex oral

nu e nici măcar rău am învăţat să zbor să spun nu am învăţat că nu

contează ştiu să râd şi nu-mi pare rău acum sunt şi îmi place să fiu

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Mie nu-mi place să merg încet şi poate că

ar trebui să mă plimb într-adevăr ca să nu

mă mai lovesc de oameni dar mie îmi place

să mă lupt, cei care se luptă nu merg încet.

Aş vrea să mă văd cum

aş vrea să mă văd.

Sunt suficient de matur

să-mi fac prieteni morţi

am reuşit să-mi fac prieteni morţi

cine a mai reuşit? Au reuşit şi alţi prieteni morţi şi

asta e o mare reuşită a umanităţii, în rest

s-a scăldat în râcă ca o sirenă în faţa ginecologului.

Este o mare diferenţă între a păstra tradiţia ca

tradiţionalist domestic şi a încerca s-o duci mai departe ca

tradiţionalist vizionar. Visul

este semnul suprem. înainte îmi placea să nu ştiu ce...

Peste poeţi se lasă apăsător underground-ul

unde s-au dus toate lucrurile grele?

Cum au reuşit să ni le fure?

Nu trebuie să te justifici, e o prostie

toţi se justifică chiar şi

cei care afirmă.

Degetul care se pune pe rană

trebuie să fie întodeauna indexul înmuiat în stup

iată o rană! În formă de peşte ce seacă

Dunărea în urma ei noi nu minţim frumos

noi nu avem dreptul

să avem dreptate în asta

ni se arată dreptatea

întâi se alege praful ăsta este cursul Dunării şi

tot ce se revarsă în ţara lui dracu' dar

dracu' a murit şi după

se găseşte profunzimea

deşi se putea face înainte de vreme din pietre bureţi

de care să ne agăţăm dorinţele care ne trag în jos şi

la ce folos să-ţi doreşti disparţia nopţii este

o zi de luni care nu se mai termină însă

se văd stelele cele moarte.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Istoria vorbeşte bâlbâit. Lolmania. Lolmânia.

Ne-am ratat. în neştiinţă. am vrut să fugim de realitate dar realitatea

ne învaluia chiar şi visele şi ne-am ratat realitatea.

scria rothenberg "restul nu a fost decât un vis."

când eşti copil îl numeşti visuloi când eşti batrân îi spui visuleţ

îl strângi în pumn şi îi dai drumul să zboare atunci

când pumnul îl pui pe piept se deschide ca un crin şi

pieptul se scufundă fără să se înece.

vreau să vă zic/ cum mă cheamă

numele meu este îngropat/

în cenuşă numele meu/

nu e un nume" (J. Rothenberg)

nu încerca

să pricepi zeitgeistul

n-ai pricepe sau poate

dacă ai încerca să

percepi mai mult decât pricepi

ai înţelege că

tot ce ai făcut e de prisos şi tu eşti de vină

câţi scriitori au fost uitaţi în timp

atâţia scriu astăzi din afara timpului.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Eu sunt o fantomă, tu eşti curvă

sub umbrele nu este separabil nimic

nici tabieturile noastre şi

fantomele au nevoie de umbrele şi deşi

plutesc oricum tu eşti udă oricum.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

De ce vikule Dumnezeu e orgasm?

Ceva îmi blochează ieşirea de pe facebook nu e

nici o dimensiune un suflet trist se ascunde după obiecte de artă şi stă

acolo mai mult timp şi sughită când realizezi că

eşti om şi ce fel de om îţi vine să-ţi bagi

pula în tot felul de lucruri din curiozitate

încerc să nu supravieţuiesc şi e singurul lucru care îmi iese

oricât de bun aş fi trăiesc cu răul

de ce pula mea Dumnezeu?

Nici nu le-a părut rău şi

n-au uitat niciodată că m-au îngropat

n-am crezut vreodată că voi deveni o dorinţă

viaţa e o cicatrice şi este foarte bine că e aşa

ca să vedeţi ce se poate face în grotă din pula mea şi

slobozii care curg pe ochii ei negrii o pictură rupestră care tremură

pula mea înainte şi înapoi, în stânga şi în dreapta

în sus şi în jos tot eu şi pula mea şi pe aici şi pe dincolo

aleluia aleluia aleluia e numai exicitaţie.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Nici măcar un ţăran pierdut

suflet recompensă

dragoste cred că

povestea mea

se termină aici.

Până la urmă noi suntem cârtiţe cârtiţele

acelea care n-au suferit

de blazare şi n-au lăsat viaţa

să le sape, nici n-au calculat profunzimea.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Adevărul. nu are.

sens.

Adevărul ştiinţific. nu e

ştiiţific. nu e.

actual.

tu trebuie să te îndoieşti

de tot nu şi de tine

tu trebuie să găseşti

ceva actual

în care să-ţi pui nădejdea. dar nu.

nădejdea. nădejdea vine din frică.

mai degrabă toată dragostea şi să-i

spui Dumnezeu. Nu. Isus vă dă. Dumnezeu. Numai el vrea să dea.

Cel care dă este stăpân. Lui. Mami Cosmos. toată dragostea lui Mami Cosmos.

Mami Cosmos care nu avortează. ea nu. naşte copii pe pilot automat.

ea absoarbe şi abureşte. energie pură. ne face surprize.

noi suntem surprize când ştergem geamurile.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Îmi plac cei care urăsc.

îmi place să fiu urât

de cei care urăsc cu mine şi

îi urăsc pe cei care nu

urăsc cu mine

îmi place şi nu-mi place

îmi place să urăsc ce nu-mi place şi

nu-mi place să urăsc ce îmi place dar

e distractiv.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Am un ţipăt care mă sugrumă şi

mi-e teamă să sper.

o să spun, ah! O să spun

degeaba. Îi sugrumă pe alţii.

ţipătul care ne sugrumă e al nostru şi

nu ştim cine suntem.

ţipătul care ne sugrumă

ţipătul e al nostru şi

e bun dar

nu-l vom recunoaşte

vreodată oficial.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Trei oameni puri în jurul unei beri

eu, nichita şi blake

eu, nichita şi blake

eu, nichita şi blake şi

nimeni, nimic, niciodată

doar eu, nichita şi blake

ascultând răsuflarea la ureche

cu ghiozdănaşele pe umeri ca

pe o incantaţie din timpul zero.

Trei oameni puri pănâ-n dimineaţă şi

nimeni, nimic, niciodată

sunetul sfârşitului de recreaţie şi

nimeni, nimic, niciodată

atât au durat trei oameni puri.

S-au spart.

am rămas eu şi răsuflarea ca

o incantaţie şi

nimeni, nimic, niciodată

doar eu şi pierderea răsuflării şi

nostalgia ca un ghimpe într-un balon de aer cald.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

încrederea lui era dată de podoabe

găsite. în cadavrele unor. cărăuşi

el le ştergea de praf şi le investiga atent.

cărăuşi dalmaţieni ce ascund griuri.

Neîncrederea lui. cel care scria

era dată de faptul că putea fi şi el

era el, şi-a dat seama mai târziu dar

nu era prea târziu să înghită praful.

el. praful. el. praful. stele. noi. el.

praful. noi. stele. prea târziu

să spui că merită.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Viaţa e mai mult dreaptă cu cei nedrepţi

cei nedrepţi sunt mulţi, viaţa e mai mult dreaptă.

o bună întrebare,

unde-i inima aia mare de ai văzut-o-n vis?

Poate veni Isus pentru a doua oară

să ne salute, lui nu-i este ruşine

nici nouă nu, la fel o să rămână

ea, lumea, la fel. Orice lucru,

băgat într-un cadru, neaclimatizat cu

acel cadru poate părea eronat. cadrul

e eronat. acel cadru. Cum şi un penis în

vulvă poate fi o

eroare, de cele mai multe ori. este.

este. cu siguranţă. Este

puţin ciudat să cred că

aici s-au mutat

chiar aici

într-o minte bogată ca şi a mea.

Vor să-mi predea nebunia

frumoasă dar ştiu deja că

universităţile te fac să rămâi

mic într-un colectiv mare.

Este poftit Isus

poate veni Isus,

este rugat să vină Isus

poate veni să ne salute

o să plece şi o să ne uite

vrea să ne uite

o să plece şi o să-l bârfim

vrem să-l bârfim.

O bună întrebare,

unde-i inima aia mare de ai văzut-o-n vis?

Este oare ce am clădit?

Este cu siguranţă. Este şi

ce am dărâmat ca să clădim peste.

Este. Viaţa. Aşa este. viaţa.

Viaţa e mai mult dreaptă cu cei nedrepţi

cei nedrepţi sunt mulţi, viaţa e mai mult dreaptă.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

„eşti în afara actului poetic”. ah, actul poetic. da,

acum sunt. nu mi-e ruşine, e şi justificat. nu mi-e ruşine să justific. e musai.

e şi lăudabilă o astfel de încercare nedefinită încă. Ce ţine în viaţă

nu sunt cititorii. ci mai degrabă, profanatorii şi groparii

care lucrează simultan acelaşi petec de pământ.

aşa se ţine în viaţă, aşa se ocroteşte. mie asta îmi place. dar

când un gropar moare poezia câştigă. Ilegalizarea drogurilor

generate de natură pe cale naturală precum şi alţi factori,

a dus la o relaţie artificială cu acestea.

frumuseţea naturii stă în pletitudinea ei. spiritualitatea

sau ceea ce defineşte spiritul ca parte integrantă în lume este un

afect al iubirii de înţelepciune şi a credinţei fiecăruia şi nu invers.

nebunul este în armonie cu natura. gândesc deci sunt conştient.

spectrul conştiinţei umane este gândirea. Şi o vrăbiuţă are

conştiinţă. spectrul conştiinţei sale este zborul.

Îmi lipseşte dreptatea, este singurul lucru. uneori am impresia că

tot ce îmi doresc este trivial, lipsit de orice noimă şi mi-e teamă să

nu ne strivim fără să ne spulberăm./ ca două maşini, cu ochii în soare

cum au reuşit ei să dea drumul la sisteme şi când spun ei mă apucă

o stare de paranoia care mă dezamăgeşte profund fiindcă

mă aşteptam ca aceşti ei să fie mai puternici şi să termine

o dată cu mine dar aşa se sfârşeşte

orice stare de paranoia cu

o dezamăgire profundă, m-au lăsat

cu ochii în soare şi este distractiv. sunt slab şi

trag de fiare

cu cea a mai rămas.

să mă simt,

imbatabil.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

să învăţăm să mulţumim marilor

înfrânţi pentru marile victorii şi

marilor învingători pentru marile

eşecuri ştiind că aici nu va fi niciodată pace

ar fi o scurtă prietenie a contradicţilor ar fi

cea mai scurtă şi mirobolantă plictiseală

pentru că nici măcar n-ar fi o plictiseală ci

o detaşare de la sursa primordială dacă

există aşa ceva ea este contopirea tuturor contradicţilor

într-o mutaţie exotică al cărui adn este suma tuturor adn-urilor,

este un duşman şi un prieten în fiecare magician.

se vor numi aceia care au suferit în vâscă pentru crezul lor

aceia care s-au ridicat din moloz şi au strigat

câtă veselie câtă tristeţe şi n-au văzut nimic prematur în a îndrăzni

acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile

aceia care au confundat tranvaie şi au ajuns într-un loc relativ

aceia care au visat cu ochii deschişi şi şi-au spălat faţa cu săpun

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări

pe care le contemplu diferit din prisma faptului că sunt atât de schimbat

realizez că nu le-am contemplat vreodată esenţa noi nu vom avea niciodată

tot ce ne dorim fiindcă întocmai această amăgire este esenţa aspiraţiei ce

mă pune în mişcare dar astăzi nu mai am nici o dorinţă sunt ca un zombie

într-o zi de concediu catapultat într-o viaţă care nu e a mea fiindcă nu m-am

ocupat de ea am observat că îmi place să vorbesc singur şi să-mi ascult

răstălmâcirile pe care n-aş vrea să le asculte şi altcineva sunt deja suficiente şi nu

cred că n-au fost niciodată arhi-insuficiente dar ele au crescut spontan

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări acum este ziua cea mare în care

vom fura fericirea altora lucru care nu ne va face fericiţi viku

orice lucru bun sau rău este posibil mai puţin fericirea ta

timpul în care nu lupt este timpul câştigat

se vor numi nori de vânt aceia care au fost terapeuţi bolnavi ţinuţi la pat şi

s-au lepădat de aspiraţii şi conservare acceptând trecerea trenului ca

pe o nălucă şi de fiecare dată când a trecut oameni buni, răi n-au cumpărat

de la noi şi chiar dacă au cumpărat n-au luat cu ei acasă fiindcă

nu erau niciodată acasă aceeia care au studiat fenomenele fiinţării şi au învăţat

să renunţe în primul rând la ei au înţeles că în mare parte sunt aceleaşi

lucruri plăcute pe care le-au mai făcut

acum este timpul ca noi să nu mai vedem în asta o salvare ci o voce

care ne cheamă şi tot ne cheamă, o voce rătăcită într-un tren de armată

o voce de nimfă candidă care se fereşte continuu şi pică în capcane unde

sunt adăpostiţi scheleţi chemaţi la datoria de a fi ispitiţi şi partea bună este

nu sunt singur ci omul în sine este aşa rupt în cur dar acoperit cu relicve

care nu alunecă niciodată în groapă şi la care tânjesc fiindcă pot orbi ochii răi

acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile

acum este ziua cea mare în care

vom fura fericirea altora lucru care nu ne va face fericiţi viku

orice lucru bun sau rău este posibil mai puţin fericirea ta şi atunci

se vor numi nori de vânt aceia care n-au vândut fericirea lor pe fericirea altora

aceia care nu şi-au lăsat modelată bucuria de a fi ceva de moment deşi

au avut rezerve nu s-au contopit cu ei însăşi şi au trăit mereu în îndoială

care au iubit-o nu s-au luptat cu tristeţea şi au întreţinut focul aceia

care au îmbătrânit întinerind renunţând la tot şi nori de vânt care nu dispar,

fantomele nu dispar aceia care au înţeles că dacă ceva este la îndemână nu

înseamnă cu acel ceva a fost furat eu am luat cu minte ce era pentru ei nefolositor,

care au încălcat legea şi aceia care au înţeles că cea mai mare victorie şi singura

este pierderea trupului

aceia care s-au lasaţi purtaţi de căldura dorului şi au făcut din aceia lăstari

aceia care au fost sinceri cu ei însuşi şi au tăcut şi s-au îmbrăcat cu morţi

cu mes ami aţi lua aliaţi înseamnă a face referinţe la

aceia a căror nume au fost inscripţionate în conştiinţa popoarelor nori de vânt şi

relicve ascunse în gânduri adânci

un pistol cu capse îmi masează discret tâmpla şi mi-o îndeasă în frunte dar nu e timpul

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări şi timpul în care nu lupt

este timpul câştigat

sunt conştient că

mă reduc la nimic şi nici un gând

în afară de o răceală gravă de toamnă

se vor numi nori de vânt aceia care

au apucat să ajungă în locul unde n-au fost

niciodată morţi

vor rămâne şi vor avea copii şi vor face

serbări de etnopoezie

în numele tatălui şi a fiului

pesimist, constructiv

buimac ceva simbolic

îmi recuperează starea de a fi

prezent mereu

se vor numi nori de vânt nimeni.

Să tragi cu dinţii de ceva. Să ţii perna strâns, cât se poate de strâns şi să zbieri când cineva trage de ea, să zbieri de fiecare dată când ţi se dă ocazia. Să i-o înapoiezi domnului nemototolită. Eu vreu să fiu ceva şi am să fiu acel ceva indiferent de cum eşti tu. Mătăsoasă la margini, socotesc că nu-i valoroasă. Aşa că i-o voi da nemototolită pot să visez cu ochii deschişi. Visul cu ochii deschişi este ca şi un copil nu trebuie să-l omori orientează-l şi arată-i lucrurile dure pe care e greu să le mişti chiar şi cu imaginaţia va ştii ce să facă se va ascunde după tine şi te va împinge de la spate ca pe o locomotivă înţepenită în vreme. Mişcarea aceasta de dute vino e tot ce percep. Se vor numi.

.

.

.

aceia care au suferit în vâscă pentru crezul lor aceia care s-au ridicat din moloz şi au strigat câtă veselie câtă tristeţe şi n-au văzut nimic prematur în a îndrăzni acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile aceia care au confundat tranvaie şi au ajuns într-un loc relativ aceia care au visat cu ochii deschişi şi şi-au spălat faţa cu săpun. Trezit curat pe faţă cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări fără nici o mediaţie, ora şi nimic altceva. Buimac ceva simbolic îmi recuperează starea de a fi prezent mereu sunt cât e ceasul şi ceasul nu mai are baterie şi e prima durere la care râd dintr-un şir nesfârşit ca o şiră trasă din corpuri până-n ceruri.

Nu de mult credeam că sunt poet nu era

un statut dar mă facea fericit şi poate că nu sunt decât

eu de vină care am crescut o dată cu pretenţiile.

Aştept neliniştit pozele voastre de la mare

în care aţi surprins valurile cu braţele

voi mângâia pixelii şi îmi vor rămâne pe mâini braţele

cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări...

A venit vremea să le dovedim că

am învăţat să acceptăm toate căcaturile şi

să ne jucăm cu jucăriile lor fără să le cerem voie.

pentru mine poţi să alegi între mecanismul

ascendental, descendental şi transcedental

unde nu-i cu toată dragostea cât mai este

din ea este toată dragostea pentru mine

nici abolire nici întristare nici reverie

nici amorţeală fie doar omniscienţă

pentru mine sunt conştient că mă reduc la nimic şi

nici un gând în afară de o răceală gravă de toamnă,

eu cu mine şi cu pielea de găină.fără

aceleaşi vise, relicve şi întrebări./

Eu cu mine împăcat pot fi oriunde.

aflat mereu între altruism şi

egoism şi canale de comunicare

blocate cu goluri sau curăţate cu plinuri

să fii un om sau să fim toţi un om acum

este timpul să ne umplem sufletele şi

să lăsăm toate ratările egoiste să descrească.

Acum câţiva ani la o gala de poezie

doi autori şi-au pus cărţile

în stânga şi-n dreapta cântarului

le-au apropiat timid cate un pic

până au prins curaj şi şi-au unit forţele

la a doua carte scrisă cu ambele

emisfere ruinele unui Babylon

se vor spulbera ruinele pe care stăm

cu fundul să clădim alte ruine.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/