Doresc sa vă spun că mi-am mutat căsuţa pe: https://anesteziculdinpalma.wordpress.com/
Numai bine!

Scrisoare către tatăl fantomă.

          Cât mai trebuie să plătim? Eşti un prost! Cu cât eşti mai rău cu atât mai prost. Dar asta este discutabil. Tu nu de-asta eşti prost. Eşti prost fiindcă n-ai crezut, susţinut, apreciat, felicitat (atunci când a fost cazul, de puţine ori, într-adevăr, dar a fost). Iată, această modestie exagerată şi timiditate – sunt sindromul creşterii tale. Ai fost fericit să vezi cum se creşte un ficus, aşa e şi cu un om. Modestie pe care tu însuţi o manifeşti. Nu ţi-a păsat de mine decât atunci când ochii vecinilor aveau ceva de spus în relaţia tată – fiu. Ţi-am mai lăsat două scrisori, tot dimineaţa. Nu-ţi mai aminteşti. Erau în spre împăcare, iertare. A vinei pe care trebuie să o suport de când sunt copil până când? Să nu mi se ofere dragoste, am înţeles şi acceptat dar ură? Ură pe care o văd şi primesc zi de zi din toate părţile? Eh; aşa începe şi scrisoarea asta. Cu ură. E scrisoarea vieţii mele. Oare ştii cum e să-ţi vezi mama lovită şi futută? Nu-mi răspunde eu ştiu. Nu căuta scuze fiindcă mi-e mie ruşine numai când te aud. Nu te gândii la paharul ăla cu apă sau toate boacănele pe care le-am făcut. Nu sunt aici. Sunt doar în mintea ta care nu mai e mintea ta. Azi poate e ultima dată când ai să mă vezi.

Scrisoare întârziată de obstacole către Moş Crăciun.

           Drag Moş, sper că nu e prea târziu.

           „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană.” L-am întâlnit în Gara de Nord acum patru ani de zile pe însuşi Poetul Gării de Nord. Apoi, s-a lăsat umbra. Aş avea multe poveşti să vă spun. Existenţa noastră ar avea o importanţă colosală. Dacă ne-am spune poveşti şi nu ne-am oferi lecţii. Însă proiectul la care lucrez acum nu-mi dă voie să fac asta. Plus că de la un timp, îmi place să spun doar atât. Povestea mea a fost odată luna. Mă repet, de data asta n-am să vă spun o poveste. Şi nici nu vreau să credeţi că vreau să dau lecţii. Ci o rugăminte.

           Nu mă arunc vreodată în a da sfaturi. Cred că asta necesită o apropiere pentru o înţelegere mai bună a structurii psihicului nevoiaşului şi o maximă responsabilitate. Cred că unii dintre voi s-au confruntat cu primirea unor sfaturi realmente rele. Ca atare, sunt de acord cu ideea aceea că sfaturile se cer, nu se dau. Şi chiar şi atunci. Trebuie să fii conştient că sfatul tău va fi ascultat, deci dacă nu ai cea mai bună soluţie. Pentru care unii ar plăti. N-are rost să te hazardezi. Bătrânul meu tată mi-a spus. „Dacă aş avea un sfat ţi-aş da”. Măcar atât cred că am preluat şi eu de la el. Bunul simţ. Şi la asta se rezumă scrisoarea mea.

Lumea funcţionează foarte simplu. Fără bani nu exişti. Însă oare cum ar trebuie să ne punem problema aceasta a existenţialismului? Dacă eu fără bani îţi cer un împrumut de 150 de euro şi tu nu-mi poţi onora acest ajutor? Am pus punctul pe i. Ştiu.

           Ştiu că ar exista şi oameni binevoitori şi cu posibilităţi care m-ar putea ajuta cu această sumă de bani. Pe care îi voi restitui până la ultimul leu. Cu proxima ocazie, după ce ICR-ul îmi va deconta suma de care am nevoie la începutul acestui an. Fiindcă pe 18 Februarie va trebui ca al meu corp să-şi performeze povestea în versuri în Berlin. Şi din păcate nu pot produce cifrele acestea în doar câteva zile. Magicianul s-a ascuns undeva într-o grotă. Fiindcă a cam rămas fără baghetă sau atât a rămas din el. Ştie că banii nu-s nici buni, nici răi. E ca orice uşurare fiziologică. Strict necesară şi atât. Dar ştiţi şi voi asta. Şi cred că ştiţi şi că arta este o instituţie. Care se bazează pe încredere şi susţinere. N-are relevanţă cât valorează arta mea pentru voi. Poate nimic, poate foarte mult, poate e nepreţuită sau pur şi simplu, nu există. Căci arta mai este şi o instituţie care necistă bani. Chiar şi atunci când vine vorba de poezie. Artă fără bani nu se poate. Se poate face din căcat bici într-adevăr. Ştiu despre ce vorbesc, la asta mă pricep cel mai bine. Dar şi căcatul ăla are un preţ.

           Şi deşi poezia poate că are nevoie cel mai puţin de ei. Fără ei la fel nu poate exista. În fine, în SUA se produc bani şi din poezie. Şi chiar există poeţi care trăiesc din asta. Nu vă uitaţi ciudat, puteţi verifica. (Asta nu-l face mai mult sau mai puţin onest. Onoarea are alte lucruri în vedere.) În capitalism se plăteşte orice informaţie. De fapt parol, indiferent de politică nu e nimic gratuit nu? Se dau bani până şi pentru o uşurare fiziologică :)

           Omul trăieşte din reacţiuni. Nici măcar un gest frumos ca acesta. Pe care îl puteţi face nu este gratuit. El se întoarce într-o stare de beatitudine. Şi ţi se umple inima de energie bună fiindcă îţi dozezi ego-ul corect. Este dovedit şi ştiinţific. Că totul este energie. E ca şi cum ţi-ai lua mâncarea preferată.

           Dar nu vin dintr-o cultură mare, aşa că nu pot avea pretenţii de genul. Dar pretenţia unui ajutor da. Poate şi din cauza asta, cel puţin pentru mine. Poezia este cea mai persistentă artă. Fiindcă n-ai să vezi vreodată o poezie-ruină. Poate doar un poet-ruină. Aşa cum sunt eu în acest moment, când vă adresez această scrisoare. Dintr-un colţ al artistului independent care are nevoie de sponsori.

La mulţi ani! Sănătate şi tot ce vă doriţi!

Cu stimă,

Al vostru, Viku Zenescu.

P.S.: Semnele de punctuaţie marchează rostirea.

PROCHRISTUL

           M-am apucat să scriu această carte filosofică inspirat de Antichristul lui Nietzsche. Meditez la ea de ceva timp. Momentan se află în stadiul de schiţă, am notat doar câteva idei. Dar voi o puteţi trata şi ca pe un eseu.

           Omul este născut diferit dar creşte identic în cea mai periculoasă mulţime. Şi prin „identic” înţeleg repetiţia cercurilor de aceleaşi dimensiuni pe care omul contemporan încearcă să le lărgească în zadar; prin suprapopularea lor cu diverse nişe. Moartea devenind cel mai mare compromis căruia nu-i poate spune nimeni nu, cel mai somptuos eveniment al vieţii pe care îl refuzăm cu snobism sau îl acceptăm candid.

           Învierea – acest mit apărut din dorinţa continuări unui Christ miraculos. Mit care maschează de fapt un Ultim Miracol neîndeplinit – urcarea pe cruce cu picioarele şi menţinerea corpului în echilibrul perfect. Miracol ce ar fi provocat spaimă, dezarmarea permanentă sau poate doar temporară a adversarului politic şi veridicitatea fiului lui Dumnezeu pe Pământ. Din această neputinţă s-a născut religia iubirii. Însă şi prin acest Ultim Miracol s-ar fi născut şi probabil că ar fi condus lumea. Fiindcă aceasta nu poate fi condusă decât prin forţă. Desigur, forţa credinţei este importantă dar nu este totul. Totuşi în cazul mitului învierii există o acceptare venită din lipsa unui „încotro”, o iubire disperată. De aceea a fost prefabricată învierea pentru a arăta credincioşilor că totuşi a fost o alegere, o acceptare pur şi simplă cum ar fi fost cu adevărat în cazul ipotetic al Ultimului Miracol; şi nu un compromis. Astfel am înţeles că un rege nu poate exista fără supuşi iar la acest regat spiritual nu poţi decât să aderi fără să cauţi stăpânul morţii în afara ta. Am înţeles că de fapt se moare doar înauntru şi se învie tot înauntru deşi pentru cei mai mulţi din cauza propagandei teologice Christ a înviat în afară.

           Pe de altă parte înţelegerea poate fi depresivă, fiindcă ea aduce cu sine soluţionarea unor probleme care izbucnesc dintr-un gaizer neostenit. Pe când neştiinţa este amuzantă. Când totul devine amuzant ca o ciorbă reîncălzită pe care trebuie s-o mănânci în lipsa unui „încotro” (acel încotro pentru care pentru cei mai mulţi este echivalentul idealului salvării). E timpul să apelezi la resursele tale de indiferenţă ludică. Există o modă socială să nu-ţi pese ce se împarte în trei tipuri de indiferenţă. Paradoxal şi Isus a fost adeptul acestei modei. Însă indiferenţa sa era una de sorginte ludic venită din nonataşament şi o necăutare a rezultatelor. Necăutare de care s-a debarasat când a deliberat să meargă înainte. Un „înainte” care l-a adus în faţa indiferenţei războinice. Indiferenţă venită din detaşament faţă de tot, în afara ataşamentului necesar reuşitei. Ataşament cu care s-a contaminat şi Isus.

           Soldatul va gusta ciorba reîncălzită. Obosit şi fără chef de joacă, o va scuipa deşi cunoaşte lecţia umilinţei. Se spune despre războinici că sunt proşti, viscerali însă prostia lor se trage din prostia celor care n-au cunoscut viaţa aşa cum au cunoscut-o ei. Există soldaţi care se roagă. Ambele indiferenţe provoacă suferinţă atunci când se întâlnesc pe tabla de joc. Unde indiferenţele se luptă ajung să se confundă şi să se contamineze una pe cealaltă. Îţi trebuie ochi de vulturi ca să deosebeşti echipa roşie de cea albastră fără a te ataşa. Separând astfel cu mintea nu din punct de vedere estetic ci etic. Aici apare indiferenţa spectacolului; care se ocupă doar cu observarea. Christ avea totuşi o misiune de care era ataşat. Din această cauză a optat către o indiferenţă ludică ce l-a coborât pe tabla de joc, acolo unde eticul îşi face apariţia. Astfel unii l-au susţinut, crezut, văzut bun, alţii rău chiar dacă blând însă nu îndeajuns încât să fie înţelept. Şi cu siguranţă i-a lipsit răbdarea.

           Lipsa Ultimului Miracol ne-a privat de o etică universală sau ne-a oferit-o cu jumătate de gură în faţa tuturor separatiştilor. Adevărul care nu trece toate testele credinţei rămâne în această zonă de întâlnire a indiferenţei ludice cu indiferenţa războinică fără de care probabil indiferenţa spectacolului nu s-ar fi născut dar care poate exista, şi ce bine ar fi dacă ar exista aşa, orfană. Aflat în această zonă de conflict adevărul sălăşuieşte prin susţinerea lui ca ceva muritor.

           Ca atare, este de bun simţ să ne întrebăm dacă pruncul are conştiinţă. Fiindcă după spusele Învăţătorului – doar cei care vor fi ca nişte prunci vor intra în splendoare. Chiar şi aşa pruncul nu este vizat de lipsa pericolului. El este cel mai periculos fiindcă el se află cel mai mult în pericol ori pentru că a nimerit în el ori fiindcă a fost pus. Şi totodată cel mai credincios deoarece îi lipseşte conştiinţa căci credinciosul în ultimă istanţă este inconştient sau cel mai necredincios dacă are conştiinţă. Faptul că pruncul plânge la naştere o face ori din o prea mare blândeţe şi resimţire puternică a răului ori fiindcă nu cunoaşte deloc înţelepciunea – iar asta îl face un sălbatic. Iată de ce unii preferă să aibă încredere în forţele proprii iar alţii într-un Dumnezeu miraculos. Deşi la fel de bine se poate opta pentru ambele emisfere fiindcă acestea se unesc într-un singur punct din care reies alte puncte. Toţi ne raportăm la copii cu un sentiment de vinovăţie ceea ce-i face nevinovaţi.

           Apoi ne lăsăm adesea impresionaţi de linişte doar fiindcă înainte am fost impresionaţi de presiune, deşi liniştea poate fi impresionantă şi fără aceasta. Astăzi nici tăcerea mieilor nu mai aduce liniştea, totul a devenit discursiv până şi tăcerea. Religia în ultimă istanţă e o politică independentă.

           Când spui că ceva este relativ în aceaşi măsură este şi absolut. Lipsa unui Dumnezeu transcedental ne poate conduce realmente către o etică universală – fără puterea iertării aceasta nu poate sălăşui. „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac” - eu nu vreau şi „oare ei nu ştiu că sunt Dumnezei?”. Acesta este drumul către soluţia unei iertări a momentului. Faptul că momentul este singurul care trebuie iertat denotă că iertarea trebuie să fie permanentă şi nu temporară şi ea nu poate fi impusă decât prin politică. Politica este sfântă în lumea noastră, nu e aşa? Ea este Dumnezeu pe pământ, singurul care nu moare. De aici trebuie plecat. Nu avem nevoie de înţelepţi care să ne înveţe cum să reacţionăm în faţa binelui ci mai degrabă în faţa răului.

           Disperarea este cel mai aprig duşman al omului lângă care îşi începe prima zi. Sinucigaşii nu recurg la gestul extrem fiindcă lumea este rea. Ştiu foarte mulţi acest lucru şi totuşi nu se sinucid. Ci fiindcă moartea ajunge să fie pentru ei ceva bun, mai bun decât momentul pe care nu-l mai suportă, căci iertarea pentru aceştia este ceva străin. O inimă fără iubire va alege întodeauna să moară decât să trăiască. Şi totuşi din această cauză nici măcar sinucigaşul nu-şi pierde speranţa, credinţa în ceva bun. Pentru el moartea devine necesară, ori ce este necesar este util şi ce este util este imanent şi bun. Un sinucigaş este ca un prunc într-un corp de adult conştient de acest lucru. Ştie că vrea să aibă indiferenţa spectacolului dar nu ştie cum să ajungă la ea. Probabil din acest temei au apărut şi diversele secte care îi împingeau pe adepţi la gestul extrem.

           Am văzut multe erori în filosofie. De fapt ea este disciplina supusă cel mai mult erorilor fiindcă are la bază îndoiala. Însă o etică universală nu poate sălăşui dacă este supusă îndoieli. Ne dorim în mod eronat de la o ipotetică etică universală să aducă beatitudinea la scară globală. Poate că ar fi bine să căutăm liniştea şi randamentul. Vorbirea şi dozarea corectă a patosului şi efortului.