Nori de Vânt (Ciclu poetic)

se vor numi nori de vânt aceia care

au apucat să ajungă în locul unde n-au fost

niciodată morţi

vor rămâne şi vor avea copii şi vor face

serbări de etnopoezie

în numele tatălui şi a fiului

pesimist, constructiv

buimac ceva simbolic

îmi recuperează starea de a fi

prezent mereu

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

pişa-m-aş pe mine nu venim din maimuţe

dar văd câteva se uită lung la cer

după ce se aude un sunet ascuţit şi

enervant şi îşi

trag o palmă peste frunte

pişa-m-aş pe mine am avut un vis să ascult

telefonul preşedintelui şi să mă închin

pişa-m-aş pe mine în groapă tot

ce e luminos e inteligent şi greu de înţeles

aşa am învăţat să zic tare şi clar nu dar

în faţa morţii ştiu, am să tac deşi

aş vrea să spun duios da

pişa-m-aş pe mine pe tine pe ei pe noi pe voi pe ei/ ele

după ce am mâncat amanita să ne prelungim beatitudinea

după ce am avut cancer şi ne-am vindecat savurându-ne urina

după ce ne-am iluminat şi n-am mai văzut imbecili

toţi ne-au imitat şi s-au pişat pe noi şi le-am băut urina

doar eram nişte modele nu? Şi apoi cum poţi spune tare şi

clar nu în faţa beatitudinii?

Le-am băut urina de sete şi a fost aşa bine

nu mai vedeam nimic umilitor, nimic rău, îmi străluceau dinţii şi

ochii îmi lăcrimau de fericire, eram oameni pişa-m-aş pe mine deşi

aş vrea să spun duios da e splendita umanitate care îmi face sex oral

nu e nici măcar rău am învăţat să zbor să spun nu am învăţat că nu

contează ştiu să râd şi nu-mi pare rău acum sunt şi îmi place să fiu

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Mie nu-mi place să merg încet şi poate că

ar trebui să mă plimb într-adevăr ca să nu

mă mai lovesc de oameni dar mie îmi place

să mă lupt, cei care se luptă nu merg încet.

Aş vrea să mă văd cum

aş vrea să mă văd.

Sunt suficient de matur

să-mi fac prieteni morţi

am reuşit să-mi fac prieteni morţi

cine a mai reuşit? Au reuşit şi alţi prieteni morţi şi

asta e o mare reuşită a umanităţii, în rest

s-a scăldat în râcă ca o sirenă în faţa ginecologului.

Este o mare diferenţă între a păstra tradiţia ca

tradiţionalist domestic şi a încerca s-o duci mai departe ca

tradiţionalist vizionar. Visul

este semnul suprem. înainte îmi placea să nu ştiu ce...

Peste poeţi se lasă apăsător underground-ul

unde s-au dus toate lucrurile grele?

Cum au reuşit să ni le fure?

Nu trebuie să te justifici, e o prostie

toţi se justifică chiar şi

cei care afirmă.

Degetul care se pune pe rană

trebuie să fie întodeauna indexul înmuiat în stup

iată o rană! În formă de peşte ce seacă

Dunărea în urma ei noi nu minţim frumos

noi nu avem dreptul

să avem dreptate în asta

ni se arată dreptatea

întâi se alege praful ăsta este cursul Dunării şi

tot ce se revarsă în ţara lui dracu' dar

dracu' a murit şi după

se găseşte profunzimea

deşi se putea face înainte de vreme din pietre bureţi

de care să ne agăţăm dorinţele care ne trag în jos şi

la ce folos să-ţi doreşti disparţia nopţii este

o zi de luni care nu se mai termină însă

se văd stelele cele moarte.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Istoria vorbeşte bâlbâit. Lolmania. Lolmânia.

Ne-am ratat. în neştiinţă. am vrut să fugim de realitate dar realitatea

ne învaluia chiar şi visele şi ne-am ratat realitatea.

scria rothenberg "restul nu a fost decât un vis."

când eşti copil îl numeşti visuloi când eşti batrân îi spui visuleţ

îl strângi în pumn şi îi dai drumul să zboare atunci

când pumnul îl pui pe piept se deschide ca un crin şi

pieptul se scufundă fără să se înece.

vreau să vă zic/ cum mă cheamă

numele meu este îngropat/

în cenuşă numele meu/

nu e un nume" (J. Rothenberg)

nu încerca

să pricepi zeitgeistul

n-ai pricepe sau poate

dacă ai încerca să

percepi mai mult decât pricepi

ai înţelege că

tot ce ai făcut e de prisos şi tu eşti de vină

câţi scriitori au fost uitaţi în timp

atâţia scriu astăzi din afara timpului.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Eu sunt o fantomă, tu eşti curvă

sub umbrele nu este separabil nimic

nici tabieturile noastre şi

fantomele au nevoie de umbrele şi deşi

plutesc oricum tu eşti udă oricum.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

De ce vikule Dumnezeu e orgasm?

Ceva îmi blochează ieşirea de pe facebook nu e

nici o dimensiune un suflet trist se ascunde după obiecte de artă şi stă

acolo mai mult timp şi sughită când realizezi că

eşti om şi ce fel de om îţi vine să-ţi bagi

pula în tot felul de lucruri din curiozitate

încerc să nu supravieţuiesc şi e singurul lucru care îmi iese

oricât de bun aş fi trăiesc cu răul

de ce pula mea Dumnezeu?

Nici nu le-a părut rău şi

n-au uitat niciodată că m-au îngropat

n-am crezut vreodată că voi deveni o dorinţă

viaţa e o cicatrice şi este foarte bine că e aşa

ca să vedeţi ce se poate face în grotă din pula mea şi

slobozii care curg pe ochii ei negrii o pictură rupestră care tremură

pula mea înainte şi înapoi, în stânga şi în dreapta

în sus şi în jos tot eu şi pula mea şi pe aici şi pe dincolo

aleluia aleluia aleluia e numai exicitaţie.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Nici măcar un ţăran pierdut

suflet recompensă

dragoste cred că

povestea mea

se termină aici.

Până la urmă noi suntem cârtiţe cârtiţele

acelea care n-au suferit

de blazare şi n-au lăsat viaţa

să le sape, nici n-au calculat profunzimea.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Adevărul. nu are.

sens.

Adevărul ştiinţific. nu e

ştiiţific. nu e.

actual.

tu trebuie să te îndoieşti

de tot nu şi de tine

tu trebuie să găseşti

ceva actual

în care să-ţi pui nădejdea. dar nu.

nădejdea. nădejdea vine din frică.

mai degrabă toată dragostea şi să-i

spui Dumnezeu. Nu. Isus vă dă. Dumnezeu. Numai el vrea să dea.

Cel care dă este stăpân. Lui. Mami Cosmos. toată dragostea lui Mami Cosmos.

Mami Cosmos care nu avortează. ea nu. naşte copii pe pilot automat.

ea absoarbe şi abureşte. energie pură. ne face surprize.

noi suntem surprize când ştergem geamurile.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Îmi plac cei care urăsc.

îmi place să fiu urât

de cei care urăsc cu mine şi

îi urăsc pe cei care nu

urăsc cu mine

îmi place şi nu-mi place

îmi place să urăsc ce nu-mi place şi

nu-mi place să urăsc ce îmi place dar

e distractiv.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Am un ţipăt care mă sugrumă şi

mi-e teamă să sper.

o să spun, ah! O să spun

degeaba. Îi sugrumă pe alţii.

ţipătul care ne sugrumă e al nostru şi

nu ştim cine suntem.

ţipătul care ne sugrumă

ţipătul e al nostru şi

e bun dar

nu-l vom recunoaşte

vreodată oficial.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Trei oameni puri în jurul unei beri

eu, nichita şi blake

eu, nichita şi blake

eu, nichita şi blake şi

nimeni, nimic, niciodată

doar eu, nichita şi blake

ascultând răsuflarea la ureche

cu ghiozdănaşele pe umeri ca

pe o incantaţie din timpul zero.

Trei oameni puri pănâ-n dimineaţă şi

nimeni, nimic, niciodată

sunetul sfârşitului de recreaţie şi

nimeni, nimic, niciodată

atât au durat trei oameni puri.

S-au spart.

am rămas eu şi răsuflarea ca

o incantaţie şi

nimeni, nimic, niciodată

doar eu şi pierderea răsuflării şi

nostalgia ca un ghimpe într-un balon de aer cald.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

încrederea lui era dată de podoabe

găsite. în cadavrele unor. cărăuşi

el le ştergea de praf şi le investiga atent.

cărăuşi dalmaţieni ce ascund griuri.

Neîncrederea lui. cel care scria

era dată de faptul că putea fi şi el

era el, şi-a dat seama mai târziu dar

nu era prea târziu să înghită praful.

el. praful. el. praful. stele. noi. el.

praful. noi. stele. prea târziu

să spui că merită.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

Viaţa e mai mult dreaptă cu cei nedrepţi

cei nedrepţi sunt mulţi, viaţa e mai mult dreaptă.

o bună întrebare,

unde-i inima aia mare de ai văzut-o-n vis?

Poate veni Isus pentru a doua oară

să ne salute, lui nu-i este ruşine

nici nouă nu, la fel o să rămână

ea, lumea, la fel. Orice lucru,

băgat într-un cadru, neaclimatizat cu

acel cadru poate părea eronat. cadrul

e eronat. acel cadru. Cum şi un penis în

vulvă poate fi o

eroare, de cele mai multe ori. este.

este. cu siguranţă. Este

puţin ciudat să cred că

aici s-au mutat

chiar aici

într-o minte bogată ca şi a mea.

Vor să-mi predea nebunia

frumoasă dar ştiu deja că

universităţile te fac să rămâi

mic într-un colectiv mare.

Este poftit Isus

poate veni Isus,

este rugat să vină Isus

poate veni să ne salute

o să plece şi o să ne uite

vrea să ne uite

o să plece şi o să-l bârfim

vrem să-l bârfim.

O bună întrebare,

unde-i inima aia mare de ai văzut-o-n vis?

Este oare ce am clădit?

Este cu siguranţă. Este şi

ce am dărâmat ca să clădim peste.

Este. Viaţa. Aşa este. viaţa.

Viaţa e mai mult dreaptă cu cei nedrepţi

cei nedrepţi sunt mulţi, viaţa e mai mult dreaptă.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

„eşti în afara actului poetic”. ah, actul poetic. da,

acum sunt. nu mi-e ruşine, e şi justificat. nu mi-e ruşine să justific. e musai.

e şi lăudabilă o astfel de încercare nedefinită încă. Ce ţine în viaţă

nu sunt cititorii. ci mai degrabă, profanatorii şi groparii

care lucrează simultan acelaşi petec de pământ.

aşa se ţine în viaţă, aşa se ocroteşte. mie asta îmi place. dar

când un gropar moare poezia câştigă. Ilegalizarea drogurilor

generate de natură pe cale naturală precum şi alţi factori,

a dus la o relaţie artificială cu acestea.

frumuseţea naturii stă în pletitudinea ei. spiritualitatea

sau ceea ce defineşte spiritul ca parte integrantă în lume este un

afect al iubirii de înţelepciune şi a credinţei fiecăruia şi nu invers.

nebunul este în armonie cu natura. gândesc deci sunt conştient.

spectrul conştiinţei umane este gândirea. Şi o vrăbiuţă are

conştiinţă. spectrul conştiinţei sale este zborul.

Îmi lipseşte dreptatea, este singurul lucru. uneori am impresia că

tot ce îmi doresc este trivial, lipsit de orice noimă şi mi-e teamă să

nu ne strivim fără să ne spulberăm./ ca două maşini, cu ochii în soare

cum au reuşit ei să dea drumul la sisteme şi când spun ei mă apucă

o stare de paranoia care mă dezamăgeşte profund fiindcă

mă aşteptam ca aceşti ei să fie mai puternici şi să termine

o dată cu mine dar aşa se sfârşeşte

orice stare de paranoia cu

o dezamăgire profundă, m-au lăsat

cu ochii în soare şi este distractiv. sunt slab şi

trag de fiare

cu cea a mai rămas.

să mă simt,

imbatabil.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

să învăţăm să mulţumim marilor

înfrânţi pentru marile victorii şi

marilor învingători pentru marile

eşecuri ştiind că aici nu va fi niciodată pace

ar fi o scurtă prietenie a contradicţilor ar fi

cea mai scurtă şi mirobolantă plictiseală

pentru că nici măcar n-ar fi o plictiseală ci

o detaşare de la sursa primordială dacă

există aşa ceva ea este contopirea tuturor contradicţilor

într-o mutaţie exotică al cărui adn este suma tuturor adn-urilor,

este un duşman şi un prieten în fiecare magician.

se vor numi aceia care au suferit în vâscă pentru crezul lor

aceia care s-au ridicat din moloz şi au strigat

câtă veselie câtă tristeţe şi n-au văzut nimic prematur în a îndrăzni

acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile

aceia care au confundat tranvaie şi au ajuns într-un loc relativ

aceia care au visat cu ochii deschişi şi şi-au spălat faţa cu săpun

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări

pe care le contemplu diferit din prisma faptului că sunt atât de schimbat

realizez că nu le-am contemplat vreodată esenţa noi nu vom avea niciodată

tot ce ne dorim fiindcă întocmai această amăgire este esenţa aspiraţiei ce

mă pune în mişcare dar astăzi nu mai am nici o dorinţă sunt ca un zombie

într-o zi de concediu catapultat într-o viaţă care nu e a mea fiindcă nu m-am

ocupat de ea am observat că îmi place să vorbesc singur şi să-mi ascult

răstălmâcirile pe care n-aş vrea să le asculte şi altcineva sunt deja suficiente şi nu

cred că n-au fost niciodată arhi-insuficiente dar ele au crescut spontan

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări acum este ziua cea mare în care

vom fura fericirea altora lucru care nu ne va face fericiţi viku

orice lucru bun sau rău este posibil mai puţin fericirea ta

timpul în care nu lupt este timpul câştigat

se vor numi nori de vânt aceia care au fost terapeuţi bolnavi ţinuţi la pat şi

s-au lepădat de aspiraţii şi conservare acceptând trecerea trenului ca

pe o nălucă şi de fiecare dată când a trecut oameni buni, răi n-au cumpărat

de la noi şi chiar dacă au cumpărat n-au luat cu ei acasă fiindcă

nu erau niciodată acasă aceeia care au studiat fenomenele fiinţării şi au învăţat

să renunţe în primul rând la ei au înţeles că în mare parte sunt aceleaşi

lucruri plăcute pe care le-au mai făcut

acum este timpul ca noi să nu mai vedem în asta o salvare ci o voce

care ne cheamă şi tot ne cheamă, o voce rătăcită într-un tren de armată

o voce de nimfă candidă care se fereşte continuu şi pică în capcane unde

sunt adăpostiţi scheleţi chemaţi la datoria de a fi ispitiţi şi partea bună este

nu sunt singur ci omul în sine este aşa rupt în cur dar acoperit cu relicve

care nu alunecă niciodată în groapă şi la care tânjesc fiindcă pot orbi ochii răi

acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile

acum este ziua cea mare în care

vom fura fericirea altora lucru care nu ne va face fericiţi viku

orice lucru bun sau rău este posibil mai puţin fericirea ta şi atunci

se vor numi nori de vânt aceia care n-au vândut fericirea lor pe fericirea altora

aceia care nu şi-au lăsat modelată bucuria de a fi ceva de moment deşi

au avut rezerve nu s-au contopit cu ei însăşi şi au trăit mereu în îndoială

care au iubit-o nu s-au luptat cu tristeţea şi au întreţinut focul aceia

care au îmbătrânit întinerind renunţând la tot şi nori de vânt care nu dispar,

fantomele nu dispar aceia care au înţeles că dacă ceva este la îndemână nu

înseamnă cu acel ceva a fost furat eu am luat cu minte ce era pentru ei nefolositor,

care au încălcat legea şi aceia care au înţeles că cea mai mare victorie şi singura

este pierderea trupului

aceia care s-au lasaţi purtaţi de căldura dorului şi au făcut din aceia lăstari

aceia care au fost sinceri cu ei însuşi şi au tăcut şi s-au îmbrăcat cu morţi

cu mes ami aţi lua aliaţi înseamnă a face referinţe la

aceia a căror nume au fost inscripţionate în conştiinţa popoarelor nori de vânt şi

relicve ascunse în gânduri adânci

un pistol cu capse îmi masează discret tâmpla şi mi-o îndeasă în frunte dar nu e timpul

trezit cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări şi timpul în care nu lupt

este timpul câştigat

sunt conştient că

mă reduc la nimic şi nici un gând

în afară de o răceală gravă de toamnă

se vor numi nori de vânt aceia care

au apucat să ajungă în locul unde n-au fost

niciodată morţi

vor rămâne şi vor avea copii şi vor face

serbări de etnopoezie

în numele tatălui şi a fiului

pesimist, constructiv

buimac ceva simbolic

îmi recuperează starea de a fi

prezent mereu

se vor numi nori de vânt nimeni.

Să tragi cu dinţii de ceva. Să ţii perna strâns, cât se poate de strâns şi să zbieri când cineva trage de ea, să zbieri de fiecare dată când ţi se dă ocazia. Să i-o înapoiezi domnului nemototolită. Eu vreu să fiu ceva şi am să fiu acel ceva indiferent de cum eşti tu. Mătăsoasă la margini, socotesc că nu-i valoroasă. Aşa că i-o voi da nemototolită pot să visez cu ochii deschişi. Visul cu ochii deschişi este ca şi un copil nu trebuie să-l omori orientează-l şi arată-i lucrurile dure pe care e greu să le mişti chiar şi cu imaginaţia va ştii ce să facă se va ascunde după tine şi te va împinge de la spate ca pe o locomotivă înţepenită în vreme. Mişcarea aceasta de dute vino e tot ce percep. Se vor numi.

.

.

.

aceia care au suferit în vâscă pentru crezul lor aceia care s-au ridicat din moloz şi au strigat câtă veselie câtă tristeţe şi n-au văzut nimic prematur în a îndrăzni acum este timpul ca noi să luăm aceste relicve şi să le împodobim femeile aceia care au confundat tranvaie şi au ajuns într-un loc relativ aceia care au visat cu ochii deschişi şi şi-au spălat faţa cu săpun. Trezit curat pe faţă cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări fără nici o mediaţie, ora şi nimic altceva. Buimac ceva simbolic îmi recuperează starea de a fi prezent mereu sunt cât e ceasul şi ceasul nu mai are baterie şi e prima durere la care râd dintr-un şir nesfârşit ca o şiră trasă din corpuri până-n ceruri.

Nu de mult credeam că sunt poet nu era

un statut dar mă facea fericit şi poate că nu sunt decât

eu de vină care am crescut o dată cu pretenţiile.

Aştept neliniştit pozele voastre de la mare

în care aţi surprins valurile cu braţele

voi mângâia pixelii şi îmi vor rămâne pe mâini braţele

cu aceleaşi vise, relicve şi întrebări...

A venit vremea să le dovedim că

am învăţat să acceptăm toate căcaturile şi

să ne jucăm cu jucăriile lor fără să le cerem voie.

pentru mine poţi să alegi între mecanismul

ascendental, descendental şi transcedental

unde nu-i cu toată dragostea cât mai este

din ea este toată dragostea pentru mine

nici abolire nici întristare nici reverie

nici amorţeală fie doar omniscienţă

pentru mine sunt conştient că mă reduc la nimic şi

nici un gând în afară de o răceală gravă de toamnă,

eu cu mine şi cu pielea de găină.fără

aceleaşi vise, relicve şi întrebări./

Eu cu mine împăcat pot fi oriunde.

aflat mereu între altruism şi

egoism şi canale de comunicare

blocate cu goluri sau curăţate cu plinuri

să fii un om sau să fim toţi un om acum

este timpul să ne umplem sufletele şi

să lăsăm toate ratările egoiste să descrească.

Acum câţiva ani la o gala de poezie

doi autori şi-au pus cărţile

în stânga şi-n dreapta cântarului

le-au apropiat timid cate un pic

până au prins curaj şi şi-au unit forţele

la a doua carte scrisă cu ambele

emisfere ruinele unui Babylon

se vor spulbera ruinele pe care stăm

cu fundul să clădim alte ruine.

/ce acoperă soarele

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

sunt nori. de vânt sunt

ce acoperă soarele/

O bucăţică din „jurnalul unor fustrări” şi Naşterea poeziei fenomenologice

            Răspunsuri la neliniştile mele metafizice, care pe mine nu mă deranjează dar pe alţii, da.  

            La aproape doi ani după ce am debutat, citeam multă filosofie amintindu-mi de mine la optsprezece ani când mergeam ca audient la cursul de fenomenologie ţinut de Gabriel Liiceanu. Eram singur şi retras lucru care nu mă deranja, ba chiar dimpotrivă, mă puteam concentra. Însă mă apucase nostalgia şi mă gândeam la câţi prieteni am. Nu erau mulţi ba dimpotrivă dar ştiam că cei care sunt şi cei care vor venii vor fi pentru toată viaţa mea. Erau momentele când îmi pierdusem încrederea în tot, divinitate, familie, iubită, puterea poeziei şi în mine, pur şi simplu nu-mi mai vedeam rostul. La master nu mai mergeam din varii motive, unul ar fi acela că el se numeşte "tehnici şi strategii de creaţie în sculptură" dar nu are nici o legătură nici cu una, nici cu cealaltă, cu ce ar trebui să înveţe un artist pentru a se promova ş.a. în marea roşie. În plus, vedeam cum pur şi simplu mi se seacă bruma de lumină şi că e doar o pierdere de vreme. Atâta timp cât Universitatea Naţională de Arte se află pe la 1900 şi n-are nici o legătură cu peisajul actual al artei. De vină sunt şi eu, că nu prea am fost dar sunt de cinci ani în şcoala aia şi nu s-a schimbat nimic, apoi oricum am început să triez priceprile artistice, fiindcă nu poţi da sută la sută în toate domenile de care eşti preocupat. Însuşi Descartes spunea că a dat zece la sută în filosofie, restul de nouăzeci a fost pentru matematică. Şi nu mi-e frică să mă retrag, să dau înapoi dacă aşa simt. M-am retras de la Filosofie doar după un an şi de la Istoria artei, tot după un an ca să dau la pictură şi să mi se spună la admitere că „şcoala e şcoală şi arta e artă” şi să văd după cinci ani (hai trei, adunaţi) de sculptură că aveau o mare dreptate.

            Şi vă spun că tot sfatul cerut ajută, am stat un an de zile şi am ciulit urechile la atitudini, moduri de gândire şi viziuni asupra unui obiect, sfaturi, datorii etc. ale artiştilor din cercul meu şi îţi jur că n-am înţeles nimic. Ba dimpotrivă, mă pierdusem în gânduri şi apoi m-am îndoit de tot, până şi de mine. Apoi am citit Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl şi l-am luat pe Adalbert Von Chamisso ca antrenor, care mi se pare cel mai bun antrenor de autori, îţi dă curajul să fii ce ar trebui să fii. Dar ca să revin, mai ales şi nu din invidie şi ego ci dintr-o analiză de bun simţ făcută pe poeţi şi nu pe poezie. Pentru că toate ca toate, ei sunt cei care indică poezia în lume şi o direcţionează, că deşi înainte îmi plăcea fiind outsider (nu că acum n-aş fi, se vede mai bine aşa) să văd cum poezia contemporană iese în lumină, să văd că poeţii se mişcă şi că poezia e vie nu la modul ăla metaforic ci chiar acolo în centrul societăţii ca "instituţie". Am descoperit orgolile şi minciunile, neînţelegerile (alea sunt fireşti, dar când vin dintr-o nesimţire crasă şi lene intelectuală, nu mai sunt) precum şi susţinerile amicale şi absurde (pe unii chiar cunoscându-i mai îndeaproape) şi m-a întristat ca om căruia îi place adevărul, ori n-am înţeles eu multe lucruri, dar nu-s dezamăgit. Dezamăgirea când te priveşte doar pe tine, poate fi chiar un semn bun şi pot spune că puteam să debutez cu un volum de două ori mai bun, dacă mai aveam răbdare, dar nu regret, aşa a fost să fie. Şi ca să revin la dezamăgire, când această stare îi priveşte pe alţii se transformă într-un viciu care te scoate din joc, pesemene sunt chiar şi poeţi laureaţi care au renunţat, aşa că n-am de ce să fiu eu dezamăgit de neputinţele altora, ba cred că mai de grabă e vorba de compătimire.

            Dar să revin la singur şi retras şi citit mult. Nu s-a schimbat foarte multe lucruri, dar ceva s-a schimbat. Am început să practic reducţia fenomenologică, ca meditaţie radicală şi pot spune că n-am fost nicicând mai bucuros. Mai ales că acum pot accepta orizontul pe care îl văd şi îl iau ca atare dar nu absolut, înţelegând că pe el nu stă nici un soi de aşteptare şi că e chiar sănătos să ai îndoieli. De altfel, Husserl m-a făcut să înţeleg că nu există blocaje ale inimii şi chiar dacă ar exista, ele în ultimă istanţă devin blocaje ale minţii ce pot fi depăşite doar prin evoluţia şi controlul minţii. De pildă, una din greşelile creştinismului este aceea că acesta se întemeiază tot pe un sistem politic ce are ca premisă, fratenitatea, însă fratenitatea este o marcă a familiei şi nu poate funcţiona decât într-o comunitate restrânsă, căci ce este familia, dacă nu, o comunitate restrânsă? În fine, n-am nici o idee ce să fac cu viaţa mea, (sau sunt câteva, de pildă meseria de curator mi s-ar potrivi mănuşă, dar om muri şi om vedea, cum spunea Nichita) aşa că am început să scriu despre idee în spiritul critic al fenomenologiei artei şi despre posibilitatea acesteia de a exista ca disciplină autonomă. Mai ales că dacă spun că sunt artist, mi se pare esenţial să mă întreb „ce este arta?”. În paralel lucrez la al doilea volum (focA), scriu mult şi frenetic şi tai la fel de mult. Lucrez în jur de trei ore la un poem pe zi şi uneori acord mai multe zile pentru varianta finală, şi cred că asta este de fapt partea cea mai importantă a antrenamentului. Fiindcă orice iubitor de poezie citeşte poezie sau despre, dar cu scrisul e mai greu, e de fapt practica poeziei. Am doar vreo treizeci de pagini adunate, texte bloc pe care le tot recitesc iar cu versurile e un pic mai dificil, fiindcă trebuie să-mi dau seama de coerenţă. Însă consider că am evoluat şi că încep în sfârşit să mă apropii de esenţa vocii mele sau mai bine zis să fac toţi zeii ăia micuţi lăuntrici să cânte corect. Şi că tot am făcut referire la cântat, ca poet performer îmi rezerv timp şi pentru antrenarea glasului, cred că este necesar, nu-mi doresc să zgârii publicul. Iar dacă acest „bruiaj” se întâmplă, trebuie să fie întemeiat pe un concept bine pus la punct. Şi iată, de ce am pomenit de "susţineri absurde”, tocmai pentru că sunt amicale şi fiindcă valoarea este la fel de relativă ca succesul. Şi dacă voi reuşi să dovedesc acest aspect, cum că axiologia nu are sens ca disciplină filosofică dar nici nu există ca fenomen lumesc. Încât să nu fiu dubitabil, atunci când voi spune "eu sunt regele!", cei care mi se vor supune nu vor fi cei care îmi vor recunoaşte valoarea ci cei care s-au lăsat manipulaţi de calitatea mea de formator de opinie. 

            Ba chiar am să mă opresc un pic aici, pentru a face o modestă precizare cu privire la o ipoteză. Axiologia nu-şi are rostul ca disciplină filosofică şi nici de altă natură dat fiind faptul că se întemeiază pe premisa clasificării valorilor prin depăşire în căutarea unei valori absolute. Însă tot ce poate fi depăşit este în ultimă istanţă relativ.

            În altă ordine de idei, aceasta a fost o simplă bucăţică de jurnal. Ceaa ce urmează este însă, o ipoteză (încă una incompletă) pentru naşterea unei noi specii de poezie. Ca atare, haterii adevăraţi se vor interesa de sensul acesteia şi vor aduce argumente sau contraargumente. Pe când, cei care se vor face remarcaţi prin „băterea cu parul” departe de obiectul studiului vor fi indicaţi ca fiind cretini de excepţie ai cretinismului. Cum sunt destui în spaţiul contemporan a literaturii româneşti (2015), aşa că nu vă îngrămădiţi.

Naşterea poeziei fenomenologice

            Dacă plecăm de la premiza ca filosofia este o lume întoarsă şi că preocuparea ei este fiinţa şi adevărul şi în măsura în care aceasta pătrunde în artă prin lectură ori căi indirecte - remarcăm că ceea este suprareal sau subreal este manifestarea raţiunii conştiinţei transcedentale şi sensul criptic al acesteia în sensul artei. Deci ceea ce nu este iraţional în stare pură este imanent şi raţional. Ca atare, este eronat să spunem despre Blaga de pildă, care scria despre fiinţă că este suprarealist. El este mai de grabă metafizic însă ceea ce este metafizic nu este suprareal ci mai degrabă un afect al esenţei mai ales din punct de vedere epistemologic - nu este nimic separabil. Prin urmare, aşa cum fenomenologia pune în paranteză metafizica, în poezie (care este mama artelor după Heidegger dar nu în sens concret ci substanţial) intrarea fenomenologiei face posibilă punerea în paranteză a poeziei metafizice şi a tot ce este în mod eronat considerat ca fiind suprareal. Cei care au debutat în filosofie fie doar şi prin lectură vor remarca că în spatele textelor suprarealiste - de pildă poemele lui Gelu Naum, ascund cugetări filosofice de natură empirică deci a afectelor fiinţei – fenomenelor. Ceea ce este real nu poate fi suprareal decât prin transcendere - ori ce este transcedental în ultimă istanţă este cel mult real dar ireal printr-o raportare proprie a realului, adică faţă de el însuşi sau ceea ce este considerat suprareal.

            „În măsura în care absolutul nu poate fi absolut faţă de el însuşi prin abilităţile pe care le deţine, el este prin proprile abilităţi (îndoiala, fragilitatea, camuflarea, revărsarea, căutarea şi găsirea, reflecţia, aplicabilitatea, auto-referenţialitatea etc.) relative - noego ca atare relativitate absolută şi transformabilă prin proprile abilităţi pentru a descoperi altele noi. Ca urmare inspiraţia nu doar că este arta este şi o stare transcedentală care preia abilităţile lui Immersein (mereu a fi) prin însuşi abilitatea reculegerii în sine - care nu poate face abstracţie de celelalte abilităţi - a ceea ce este şi absolutul relativ, iar în ultimă istanţă, ceea ce face necesară existenţa inspiraţiei şi ceea ce o mişcă, este aspiraţia” (Viku Zen, Zumzetul Ideilor, în lucru...).

Astfel a venit vremea naşterii unui noi specii de poezie - poezia fenomenologică. Însă nu într-un sens ideologic de a creea vreun curent artistic, care din punctul meu de vedere şi după o analiză amănunţită a artei contemporane nu mai are sens decât ca indicare a unui stil sau grupuri de stiluri cu acelaşi scop într-un mod oficial. Ci, mai de grabă ca dare de veste a unei viziuni, care poate fi remarcată în poezia contemporană tânără unde se observă interesul mai multor poeţi pentru filosofie nu doar din prizma lecturii cât şi a trăirii ei ca meditaţie şi versificări ei în urma meditaţiei sau în timpul acesteia. Desigur, interesul poeţilor pentru filosofie a existat întodeauna, însă în aceste timpuri el pare a fi mai apăsat. Ca urmare acestui interes pentru filosofie - indicăm naşterea acestei specii de poezie. Astfel, poezia fenomenologică face din poezie nu o meditaţie lucidă, după spusele lui Nichita Stănescu ci una transcedentală şi conştientă de absolutul şi relativitea ei, deci un vis raţional. „Iniţial conduce la o radicală transformare a individului comparabilă la început cu o conversie religioasă” (Husserl).

            Mai cu seamă, suprarealism nu poate fi decât ceea ce este iraţional în stare pură, adică ceva lipsit de sens logic şi reprezentare proprie a unui context social. Dacă privim prin acest chenar dadaismul şi suprarealismul autentic deopotrivă observăm că nu există nici o diferenţă între cele două curente cât mai degrabă o legătură a doi fraţi gemeni indepedenţi. Însă nu ne vom opri asupra acestei observaţii, fiindcă ne-ar lua foarte mult timp şi nici nu face obiectul studiului nostru. Sigur, nu ne punem problema decriptării poeziei în sine, nu ne priveşte, ci doar a poeziei fenomenologice ce poate fi trăită şi practicată doar de acei poeţi, relaxaţi cu încordarea. Fiindcă una dintre condiţile practicării ei este îndoiala şi fireşte ceea ce nu poate fi înlăturat de poet - caracterul relevator al inspiraţiei care se indică prin transcendere şi întoarcerea în lume prin acceptarea ei ca fiind un context necesar raţionalizării, dar printr-o acceptare relativă şi nu una absolută. Prin urmare poetul fenomenolog este de sorginte mistic şi cercetător a acestuia şi nu este ofertant ca imagistică ci ca esenţă. Imaginile lui însă dacă sunt existente sunt întemeiate pe concepte şi nu pe simboluri autonome. Care la rândul lor pot fi indicate ca simboluri atunci când sunt privite din afară şi nu intrisec, creend astfel reprezentări improprii, fiindcă aspectul lor este unul mistic, de vreme ce funcţionează ca un cod închis.

            Prin urmare, nu este din cale afară al considera pe Ion Barbu primul poet fenomenolog al postmodernismului. Când o imagine este proprie ea nu poate fi descrisă ci asumată ca fiind ceea ce este prin ceea ce este şi nu este. Dacă acest aspect se întâmplă însă, este ori din neputinţa poetului de a rămâne în spaţiul sacru ori din nesăbuinţa sa de a oferi, explicaţii, paranteze ca variante ale esenţei. Poetul fenomenolog este poetul sănătos şi integru, el nu este leneş, el cugetează. Poetul fenomenolog nu abstractizează ca urmare a unei forme cât mai lăudabile a unui poem, el reduce la esenţă şi o indică şi unicul subiect pe care îl supune nervului poetic este fiinţa şi afectele acesteia. De altfel, el nu se supune lirismului, tragicului şi epicului deşi le recunoaşte şi acceptă ca marci ale poesisului. Ca atare, el poate fi şi lipsit de autetinc atunci când se referă la cotidian, şi ceea ce se remarcă într-un text de acest gen, e că deşi există un aspect personal pornind de la sine către sine, este exact această lipsă a autenticului venită ori din generalizari ale particularităţilor ori dintr-o versficare a impersonalui se – ori ceea ce poate fi considerat clişeu artistic sau de o cu totul şi totul altă natură. De pildă: când spun câine, nu mă refer la un câine anume ci la un animal anume sau un concept ce priveşte un mod de a fi în lume a fiinţei, iar când spun câinele Seth nu mă refer la un anume câine Seth ci la toţi câinii Seth. Şi că tot am făcut referire la caracterul mistic al acestuia, poetul fenomenolog trăieşte în singularitate poezia chiar şi ca poet textualist, ceea ce scrie este ceea ce a redus şi indicat el nu din textele altor poeţi ori mediul lui, frustrări de sorginte socială, ci mai degrabă din propria esenţă. În urma celor spuse el nu va fi întrebat ce este fenomenologic în textul lui sau prin ce se diferenţiază faţă de alţi poeţi, ci care este esenţa textului respectiv, astfel indicându-se şi eventualele paranteze ori explicitări. Din această cauză el are mai degrabă o atitudine creativă decât una recreativă, însă nu vede aceste atitudini ca fiind absolute. Pe de altă parte, poetul fenomenolog îşi perminte să genereze un sens în lume prin conceptualizare, şi aici înţeleg capacitatea de a extrage un sens deja existent şi punerea lui în poesis sub o altă o formă care se îndoieşte de sine în contact cu conştiinţa transcedentală, prin asta devenind un hyle reconoscibil şi autentic transcedental. Spre deosebire de meta-poesis aşa cum este ea înfăţişată în All Things Shining, scrisă de Huber Dreyfus şi Sean Kelly Dorrance, unde poetul este văzut ca un meşteşugar a cărui sarcină nu este de a genera sensul, ci mai degrabă de a cultiva în sine abilitatea de discernământ, sensurile care sunt deja acolo.

War and love

Cuvintele astea n-au sens astăzi. Dacă ai ştii câtă inteligenţă zace în mulţime te-ai ocrotii la fel ca şi mine. Aş vrea să fiu îngropat în curtea din faţa casei ca să-i încălzesc cu flacăra mea pe cei care au văzut-o mai îndeaproape. Nu sunt pentru locul în care ne aflăm şi în care ne vom afla şi peste trei mii de ani numai că pe o altă planetă cu o altă axiologie şi privind viaţa ca pe o muncă eternă a explorării. Nu sunt drogat dar tu eşti ridicol, nu poţi vedea dincolo de aparenţe, unde îmi sunt drogurile când mă uit la tine şi câtă dreptate avea şi Păunescu, ţara asta nu-mi dă nici drogurile ei, pe Eliade l-au dat afară. Spunea că şamanismul e o religie arhaică din care provin toate religile într-un neam cu două feţe pentru care mersul la bisercă e un dar social, desigur te convinge numai faptul că vei căpăta un certificat universal însă pentru asta trebuie să gândeşti nu să te rogi la un tablou renascentist cu genuchii înmuiaţi. De mult alcoolul nu era drog era din partea casei. Astăzi e drog din partea laşităţii de a fi tu însăţi măcar atunci când bei şi te minţi că ziua asta e cea mai frumoasă. Un tigru transparent prin care puteai să treci mâna sau să te sperii şi să-l goneşti a venit lângă mine să mă întoarcă din drumul celor pentru care răutatea lumii e doar ceva ce nu poate fi transformat în ceva mai rău. Şi desigur ce scria nu era medicamentul care să-l transforme în ceva anume. Nu e nici o mască aici, dezbracă-mă, bate-mă în cuie, n-ai să găseşti nimic din ce cauţi, e pe cer. Primul meu volum l-am alintat în joacă „încălzirea”, pe al doilea deja m-am semnat cu sânge „plătesc cu viaţa”. Aşa am împrumutat ideea „nu-ţi fie teamă de eşec”. Eu nu l-am gonit, eu l-am lăsat să intre în mine şi văd prin ochii ăştia roşii mai bine ca la IMAX. Sunt bolnav, foarte bolnav dar nu mă plâng. Îmi controlez demonul. Ştii ce doare cel mai tare? Ascunzi faptul că îţi pasă sau poate încă n-ai fost la ananghie şi n-ai să fii tocmai îţi pasă dar vorba aia cui îi pasă? Asta e un medicament pentru mine, îmi las pălăria jos în faţa adevăraţilor eroi, cei de care n-auzi nici la şcoala nici la televizor deşi sunt momente când sunt prezentaţi ca nişte martiri ori rebeli fără cauză. Nihilişti, magicieni, ciudaţi ori whatever pentru care viaţa nu că nu a fost ci a fost mai mult decât o simpla zbatere pe uscat, o plutire perpetuuă, o luptă oarbă cu fiinţa, o delăsare fără orizonturi

şi te bucuri că trăieşti ca un copil decât privind în proximitatea ta şi când vezi litri de sânge pe metru pătrat e musai să mă analizezi

aliniază-mă în explozii sociale

din disperare din sălbăticire artificială din teatru ieftin din destine fără viitor ce caută mama indulgenţei. Cosmosul e praf şi pulbere, concret şi metaforic şi noi

cerul pe care nu se vede nici o faţă ţi se pare cel mai aproape fiindcă oglindeşte viaţa nu trebuie decât să ştii să înoţi insulele sunt pentru cei care dau apă la moară.

Machiază-te în cinci minute

intrăm

şi unde o să ieşim?

Parcă e la fel, aceleaşi obsesii pentru imagine

dar picură într-o pictură şi picură şi

picură

şi tot picură ură din vinul lui apoi şterge nervos cu pensula visul repetitiv

dezechilibrul pe marginea balconului

vreau în vis să zbor dacă încă se pictează

iubesc ca un prost

şi fut ca un deştept

până mă deştept

şi iubesc deştept

fut ca prostul.

Origini în Jazz

JAZZ -

şi jazz-ul cântă …

Vorbesc cu tine mamă

şi nu mă ascultă nimeni.

Mă întorc în stomac ca să mă adapostesc

dar îmi plouă în cap cu resturi.

Mă întorc în pântec, în tine

mă întorc la origine, în transa unui copil singuratic.

Într-o auto-hipnoza unui mic geniu anonim…

Introvertit.

Sunt singur pe străzile negre de la ploaie

şi luminile lor sunt vise pentru mine…

Ma spăl cu jazz, şi jazzul îmi spală rănile

Mă întorc în tine mamă

ca să mă întreb

Cine mai sunt ?

şi de unde mai vin ?

şi încotro mă mai îndrept ?

Mister din mister în mister

e singurul cuvânt…

Mister e singurul cuvânt

ce mă îndeamna

a cunoaşte şi restul şi totul.

şi totul pare atât de misterios şi de necunoscut

sunt doar un copil psihedelic

asta sunt

cu droguri sau fără

aşa am fost, aşa sunt

și mâine nu știu ce voi fi

ca o umbră mă înec în necunoscut

am doar lumina ce-o port în ochii mei simpli

Doar abisul inconștientului & Miles Davis îmi mai spune că

viața e un mister, că viața e o minune

Ca o umbră mă înec în mine însumi

Sărbătorim inconștientul

Depravarea

Oamenii se aruncă de pe blocuri, de la înălțimi, de pe munți

că să se scalde în valurile misterioase ale abisului

și de vei găsi o lumină acolo în adâncurile sufletului tău

vei ști că exiști, că n-ai trăit degeaba

și de se va stinge

vei ști că ai fost un nimic

și nu-i nimic.

Ăștia de l-au citit pe Cioran

l-au citit degeaba, de fun, de fițe de Dorobanți

de șmecheri, degeaba

Dar tu, tu, da tu!

tot te vei lupta pentru existența ta

ca un boxer fără cap

un foc

măcar un foc trebuie să existe

măcar un foc, unul singur

pentru numele lui Dumnezeu.

Am obosit, dar nu mă mai resemnez,

am obosit până și să mă mai resemnez

am în mine doar speranța că încă mai trăiesc

că sunt viu, că sunt aici cu voi.

Cuvântul are inimă, îl simt cum se zbate ca un pește pe uscat

când vorbiți în van

îl simt cum se chinuie între pereții creierului

îl simt cum îmi urlă în piept, cum îmi aleargă prin piele

de mi se ridică tot părul în cap electrizant

flori, fiori, tremur, mă trec toate apele,

și trebuie să plec la drum

dar n-am mașină

dar n-am carnet

dar n-am nimic în afară de poezie

adică tot nimic.

E electrizant.

Poeții nu există

poeții sunt morți

și cei care mai sunt printre noi

mor oricum, mor acum.

Acum o fac.

Acum acum acum acum acum

da, chiar acum în fața voastră

în pizda măsii de orbi.

Nici cuvinte nu mai aveți la voi

nici cuvinte mari, nici cuvinte mici

nici cuvinte de uimire, de dragoste

de viață, moarte, de toate...

Nici maxime, nici axiome

nici sinonime, nici antonime

Nici să înjurați nu mai știți

Nimic...

Cuvintele voastre sunt nimic.

Voi ziceți

Ce idiot!

Eu zic

Ce geniu!

N-am nevoie de voi, de nimeni

sunt bolnav și singur

și mă mulțumesc cu ignoranța mea

cu cea mai bună prietenie a mea...

e singura...

e singura care îmi mai spune din când în când

Nu vezi tâmpitule cât ești de singur ? Chiar nu vezi ?

Orbule nu mai pune mâna pe mine, nu mă vezi ?

Orbule închide ochii să mai visezi

să te mai întorci măcar odată la origni

la focul ăla lăuntric

în mister, în valuri de nimic

să te îneci, să te scalzi

fița ta, jacuzzi

hotelul tău de 7 stele

patul tău de vise și mistere

Orbule tu ești...

poetul din mine

poetul din tine

poetul din fiecare...

Cine ești ?

Cine sunt...

De unde vii ?

de unde vin...

Și încotro te îndrepți ?

și încotro mă îndrept...

Îmi iau carnet, mașină model vechi

o pictez cum vreau eu

și mă urc la volan

plec la drum

pe urmele lui Jack Kerouac

plec în mister

în mine

plec și am să-i caut numele

în toate păsările pe care le-a văzut

în toți pomii, și în toate pădurile

în toate ciupercile halucinogene

în toată marijuana, mescalina și cocaina

și soarele și vara

și strada, și deșertul

și Marele Canion

și Munții Carpați

și toată natura

am să-i caut numele în tot ce-a văzut și ce n-a văzut

am să-i caut numele...

și dacă nu-l voi găsi

îmi voi tatua pe mâna dreaptă cu care îmi scriu numele

numele lui

și numele tuturor beatnicilor

și în numele tuturor beatnicilor

voi striga sunt originar din mine

solidar cu romanticii...

și în numele lor voi striga

Sigmud Freud

și în numele lor voi striga

Carl Gustav Jung

și în numele lor voi striga

William Burroughs

și în numele lor voi striga

Jack Kerouac

și în numele lor voi striga

Allen Ginsberg

și în numele lor voi striga

Tristan Tzara

și în numele lor voi striga

Constantin Brâncuși

și în numele lor voi striga

Marcel Duchamp

și în numele lor voi striga

Jackson Pollock

și în numele lor voi striga

Jimi Hendrix

și în numele lor voi striga

Jim Morrison

și în numele lor voi striga

Che Guevara

și în numele lor voi striga

Nichita Stănescu

și în numele lor voi striga

Ioana D’arc

și în numele lor voi striga

Janis Joplin

și în numele lor voi striga

Jean-Michel Basquiat

și în numele lor voi striga

Mircea Eliade

și în numele lor voi striga

Socrate

și în numele lor voi striga

Isus! Isus! Isus!

și în numele lor voi striga

Haideţi sus! Haideţi sus! Haideţi sus!

Beat Generation Reborn!

Căci la început am fost poet şi tot poet am să mor!

Căci la început am fost eu şi tot eu am să mor!

Căci la început am fost cuvânt şi tot cuvânt o să murim!

căci doar millioane de poveşti suntem

căci doar cu milioane de poveşti plouă

în sărbătoarea minţii

căci nu există poeţi

căci nu există oameni celebri

doar mituri şi plăceri

doar mituri pentru copii

entuziasm şi atât.

Şi dacă mai credem în ei cu entuziasm

trebuie să avem ce să le povestim

că mâine s-ar putea, adică sigur

n-o să mai fim…