Boss de boss. Pe bancă de vorbă cu Dumnezeu.

        Noi suntem nişte dinozauri care cu timpul s-au ridicat pe două picioare, s-au făcut vegani, s-au cizelat şi cu un pahar de vin în mână au început să discute despre frumosul artistic al lumii: priveşte munţii, copacul, dar floarea. Numai voinţa de putere a dinozaurilor a făcut ca noi să fim ce suntem astăzi. Poate că trebuie să devenim zei, poate că acesta este scopul dar deja mi se pare că cei mai mulţi dintre noi suntem doar nişte snobi de salon care îşi dau cu părerea despre ceea ce zeul doar a suflat şi a apărut într-o clipită. Uite-te şi tu la noi, deja părem ridicoli cu costumele astea pe noi care ne ascund coada. Şi nu degeaba o ediţie a ziarului Times din anii '70 titra pe prima pagină „omul este o fiară”. La origine suntem cei mai egoişti, reptile, ne tăiem unghile pentru că aşa am fost educaţi. Apoi dacă eşti doar în sediul emoţilor, fără raţiune iar eşti reptilă sălbatică dar care nu-şi mai mănâncă copii, îi ocroteşte. Şi dacă cumva ajungi să fii pur raţional devii rece ca mortul şi calci pe cadavre. Pus într-o situaţie de genul „alege între două milioane de euro şi salvarea unui om”, omul pur raţional se gândeşte că-şi rezolvă sieşi o problemă personală dar şi lumii, suprapopularea.

        Oricum ai întoarce-o, în drumul spre iluminare, frăţică, toţi ne dorim să fim şefi. Numai că există două tipuri de şefi: bossul prost care ţipă la subalterni şi bossul rafinat care nu vorbeşte cu subalternii decât prin mâna lui dreaptă ca la teatru de păpuşi. Mai există însă, un boss secret care nu are nevoie de subalterni şi ăla e Dumnezeu, însă mai avem nevoie şi de Dumnezeu. Şi ştii de ce avem nevoie? Pentru că ne trebuie un model de boss care a reuşit. Acum ia aminte de lucrurile astea şi când mai dai lacrimi la crocodil aminteşte-ţi că eşti o reptilă superioară şi isteaţă. „Dar arta ce este tată?”, mă întrebă reptila asta mică şi băgăcioasă cu care m-am pricopsit. Ah... arta... cea mai mare artă de pe Terra, sunt nişte idei care nu s-au elevat spiritual şi nu au fost promovate îndeajuns de bine încât oamenii să se închine la ea. Priveşte coloana lui Brâncuşi, dacă ar fi „ştiut” că acolo e însufleţit un zeu, oamenii s-ar fi pus în genuchi.

Cum mă apuc să scriu primul meu roman? Cu răbdare şi încredere bineînţeles. Sau cum să devii „Boschetar de lux”? Cu răbdare şi încredere bineînţeles.

        Era 2014, un an nu neapărat rău pentru el, dar pe care Vikuţ îl văzuse de la început ca pe un an de tranzicţie. De aceea acesta îşi pusese ca la fiecare început de an, trei dorinţe mari şi late. Una dintre ele era "să cresc, să evoluez ca artist, bărbat, om", în ordinea asta. Pe celelalte n-a vrut să-mi le spună şi nu pentru că n-ar fi fost foarte sincer şi deschis ci pentru că nu se deosebea cu nimic de oamenii cărora le era teamă să-şi împărtăşească dorinţele înainte de vreme. Pentru prima, fireşte, n-avea nici o frică, privirea înălţată uşor, bărbia şi nasul ridicate sensibil nu-l trădau. Încrederea îl ajuta enorm chiar dacă lumea din jurul lui o interpreta ca pe o formă de mândrie. Ba chiar cred că s-a şi îndeplinit la un moment dat, Vikuţ se mai cizelase, schimbase, învăţase multe lucruri noi şi nefolositoare. Dar dincolo de astea el îşi dădu seama că vine viaţă peste el şi el nu îşi dorise niciodată să-l trăiască viaţa, ci invers.

       Vikuţ se întinse în pat privind cu ochii plini de tristeţe, la felinarul pe care îl vedea în fiecare noapte din pat şi se gândea cum era el acum un an, cât de mult îi păsa şi cât de rece devenise între timp, cum s-a înfuriat şi a plâns la prima palmă scriitoricească primită de la bunul lui prieten Andrei Ruse, care şi răspunsese clar fără să lase loc de interpretări la întrebarea logdnicei sale Ioana Vighi "crezi că el o să poată să scrie vreodată proză?", neluând în considerare zicala populară şi plină de înţelepciune de altfel "niciodată să nu spui niciodată".

       Vikuţ o păţise deja de câteva ori, deci era oarecum obişnuit, dar îşi aminti şi de faptul că scrise deja o carte, un volum de poezii care se vânduse undeva la 100 de exemplare şi care fusese primită destul de bine de public, prost de critică, dacă o singură recenzie a unui critic axat stric pe poezie estetică se poate numi critică. Dar pe el nu-l deranja aceste amănunte, voia să fie scriitor şi ştia că nu degeaba la tăierea moţului alesese trei obiecte evidente, brăţara de argint, un pix şi un caiet. Ba chiar îşi spusese în gând după debutul în poezie „asta e doar încălzirea” şi „mă interesează publicul, nu critica”.

       Mai târziu pe la serile de poezie, tânărul poet observase că pentru mulţi, mare parte din public, era format din prieteni şi alţi scriitori. Ceea ce era nasol de-a dreptul, dar Vikuţ se putea mândri şi cu alţii din alte domenii. Zâmbea frumos şi ştia să-şi vândă cartea chiar dacă unora nu le convenea şi o poetă chiar l-a bănuit că e un impostor care vrea doar să intre într-o lume, de parcă lumea lui nu-i era arhisuficientă. Şi chiar dacă editura aia futută nu-i distribuise cartea în Cărtureşti, se mulţumea cu faptul că-i păcălise la lansare de 20 de cărţi.

       Tot în 2014, lui Vikuţ i se făcuse deja o farsă, ceva cu masoni, „A iubi nu e verb” şi „Tracus Arte”. În acest an, aflase şi că farsele erau făcute de alţii scriitori pentru alţii mai slabi, de parcă orgoliul lor era un criteriu de evaluare a valorii. Dar Vikuţ nu se temea, turna tot, era nervos, mai ales că află şi cum e să fii trădat de un prieten poet care îi ceruse prietenia şi acesta bun şi onest cum era, o acceptase. Vikuţ trăia poezia, o simţea, o auzea dar ducea lipsă de multe noţiuni teoretice, neavând şansa să intre la litere şi necitind prea mult, dar statul ăla de outsider şi mirosul de underground îl facea să se simtă bine şi liber. Oricum Vikuţ ştia că povestea asta cu cititul şi necititul poeziei se dezbătuse încă din antichitate şi n-avea să se termine niciodată.

       Apoi descoperise spoken-word poetry, o formă de poezie performată pe o scenă şi mult mai agresivă şi apropiată de naraţiune, un fel de stand-up poetic. Îşi dădu seama în cele din urmă, că el făcea asta intuitiv deja de când începuse să scrie pentru „A iubi nu e verb”. Aleluia! Vikuţ se salvase, lui Vikuţ îi placea să-şi citească textele, dar trebuia să-şi caute înainte de toate un job, primul lui job ceea ce nu prea îi surâdea dar n-avea încotro. Descoperise această artă total întâmplător la o expoziţie de pictură de grup „Conempora 6”, la care participase şi el cu două lucrări. Venise acolo şi o altă cunoştinţă a acestuia din lumea artei Shole, însoţit de un prieten. După ce l-a salutat, i-a arătat lucrările, s-au aşezat pe trei scaune aflate lângă lucrări iar Vikuţ scosese din ghiozdan un alt as, volumul de poezii. Shole exclamând entuziasmat „Oho! Welcome in the bussiness!”. Vikuţ făcu cunoştinţă cu prietenul acestuia şi-l întrebă „tu cu ce te ocupi?” „eu cânt într-o formaţie Crowd Control şi fac spoken-word”. „Ce e asta?!” „un fel de vorbit în şoaptă” „aaa, un fel de Massive Attack?” „da, da”, spuse el. “Ia spune-mi, ai vrea să cânţi cu trupa ta la lansarea volumului meu?” „Sigur, vorbim”. Din păcate la lansare a apărut doar el, dar faptul că performase foarte mişto şi acesta nu mai văzuse aşa ceva până atunci, l-a făcut să fie îngăduitor cu Andrei Bucureci şi să-l felicite.

       Şi în timp ce lumina felinarului devenea din ce în ce mai clară, ochii lui erau din ce în ce mai limpezi, trupul lui din ce în ce mai uşor îşi aminti de primul lui vis, el la opt ani stând în sufrageria în care doarme şi acum şi scriind pe un caiet de biologie poveşti cu animale fiindcă nu-i plăcea să citească poveştile altora, îl plictiseau, voia să aibe povestea lui! Vikuţ se ridică din pat ca un luptător de arte marţiale şi îşi zi-se „ia gată bă! Ia mai dăi în pula mea pe ăştia! Am material căcălău pentru un roman! Poveşti o grămadă şi super mişto. Ştiu şi cum să se numească!”. După bău nişte vin de ţară şi se liniştiră, ştia că-i treaba serioasă şi că-i mult de muncă dar ştia la fel de bine că înainte de orice regulă trebuie să continuie să fie natural, să scrie sincer şi onest şi să fie disciplinat. Îi trebuia un model, un program şi-l găsiră la Bukowski, de fapt nu neapărat un model, căci el avea încredere în geniul lui scriitoricesc cât ceva care să-l inspire pentru o „viaţă dezordonată de succes”.

http://serbantomsa.blogspot.ro/2014/09/o-proza-de-charles-bukowski-in.html

 

Un experiment poetic online

Poemul Lumii. Is world's poem the love or wireless connection?

VĂ INVIT SĂ SCRIEM ÎMPREUNĂ UN POEM COLECTIV. POEMUL NOSTRU, AL TUTUROR, POEMUL LUMII!

 

„Fiecare om poartă în el sufletul unui poet care a murit tânăr.” Plecând de la vorbele lui Sainte-Beuve, m-am tot gândit cum ar trebui să arate poemul lumii, fără să am habar ce este poemul lumii aşa că am ajuns inevitabil la multiplele semnificaţii ale acestor cuvinte. Poemul lumii ar putea fi istoria poeziei oficiale sau istoria poeziei neoficiale sau ambele. Luând în considerare etimologia cuvântului poezie, poemul lumii ar putea însemna omul sau lumea în sine. Poemul lumii ar putea fi o poezie în care să se regăsească toţi oamenii de pe planetă. S-ar putea regăsii în seva problemelor pe care şi le pun existenţialiştii sau în efortul colectiv a oamenilor de ştiinţă de a încerca să refacă primele clipe ale universului. Ar putea fi la fel de bine un poem la care să participe toată populaţia de pe glob.

Ar putea fi un moment de reculegere sincronizat perfect sau cel mai mare lanţ uman realizat vreodată. Poemul lumii ar putea fi telefonul fără fir, apocalipsa sau venirea extratereştrilor. Ar putea fi multiuniversul sau viaţa pe Terra. Poemul lumii ar putea fi sufletul sau praful stelar, vidul sau internetul. În orice caz poemul lumii ar trebui să unească oameni indiferent de etnie, religie, profesie, gusturi, situaţie financiară ş.a.m.d. într-un singur om iar acest lucru n-o poate face decât IUBIREA.

Ceea ce am precizat mai sus este doar un exerciţiu de imaginaţie sau etalarea unei idei îndrăzneţe ce vizează probabilitatea unei poezii totale. Am să mă opresc aici, nu acesta fiind scopul meu ci demararea unui experiment. Cu toate acestea am reuşit să găsesc un cuvânt cheie, acela fiind COMUNIUNE.

Astfel încât vă propun un experiment la care poate participa oricine (indiferent de etnie, religie, profesie, situaţie financiară, gusturi ş.a.m.d.) având ca scop redactarea unui POEM COLECTIV. Cum zicea John Cage „poezia iese la iveală atunci când ne dăm seama că nu posedăm nimic.” Nici măcar această poezie colectivă, cel mult am putea spune că este „a noastră, a tuturor”, în nici un caz „a mea, a lui.”

În general într-un experiment dispar multe reguli în favoarea ludicului. Aşa dar regulile jocului sunt simple:

1. Free writing, folosiţi-vă imaginaţia

2. Fiecare participant va beneficia de 10 credite (adică versuri). Folosiţile cu încredere dar şi cu responsabilitate. Dată fiind durata lungă a experimentului, versul dumneavoastră va conta nu ca vers în sine ci în construcţia poemului în sine, deci luaţi în considerare coerenţa poemului. Nu încercaţi să omorâţi poemul, nu uitaţi versurile dumneavoastră vor fi continuate întodeauna şi mereu veţi continua alt vers. Un participant îşi poate folosi creditele după cum crede (de exemplu, poate scrie 2,3, 4, versuri dacă consideră că este necesar).

3. Nu se va urmări rimarea cu versul anterior.

4. Versurile nu vor depăşi 45 de semne.

5. Primul participant va începe poemul cu versul „Is world's poem the love or wireless connection?” şi va avea dreptul să folosească doar acest vers.

6. Nu se vor folosi emoticoane şi alte semne hilare. Semnele acceptate sunt cele clasice : , ; . ! ? - “' ( ) & ...

7. Poemul va scris în limba de origine majoritară din cadrul grupului (în speţă limba română) dar sunt acceptate şi limbile de circulaţie internaţională ce folosesc alfabetul latin.

8. Dacă un participant încalcă regulile, este pedepsit pentru egoismul lui prin eliminare.

9. Nu uitaţi, scriem împreună!

ALTE PRECIZĂRI:

Pentru o mai bună organizare autorul experimentului va aveea dreptul să intervină pe text. (M-aş bucura ca acest lucru să se întâmple foarte rar sau chiar deloc dacă este posibil) Vă asigur că am să fiu foarte conştiincios cu versurile dumneavoastră şi mă voi sfătui şi cu alţi scriitori pentru realizarea unui discurs cel puţin decent.

Experimentul are ca premiză această întrebare „Se poate face o conexiune reală între oameni prin intermediul poeziei sau aceasta este posibilă doar în urma întâlniri faţă în faţă?” „Wireless connection” reprezintă interacţiunea la distanţă dintre oameni indiferent dacă aceştia se cunosc sau nu. „Poemul Lumii" dincolo de a fi o metaforă este un mod de a privi poezia ca pe o terapie de grup având ca rol îmbunătăţirea relaţilor interumane din acel grup prin intermediu poeziei.

Intenţia nu este de a scrie o poezie de performanţă. Actul artistic în sine este mai important decât rezultatul. 

Poate fi privit ca un atelier în care se folosesc şi proprietăţile terapeutice ale poeziei. Sunt recunoscuţi poeţi care au mărturist că au folosit poezia în mod terapeutic şi numeroase cercetări care au dovedit că scrisul are proprietăţi terapeutice. În acest experiment corelaţia fizică-emoţională, distanţă-apropiere este pusă la încercare. Titlul poemului va fi urmat de numele tuturor participanţilor!

Am gândit acest experiment ca un joc de societate care să mai aducă puţină interactivitate în atmosfera sobră a poeziei. Astfel încât, dacă ne vom juca şi în offline vom ridica mâna ca la şcoală.

Şi în caz de mai aveţi dubii că poezia are puterea de a ne salva, iată ce nota Eugen Ionescu la 3 martie 1946:

„Răul vine de acolo că orice autoritate tinde să devină abuzivă. Cum să faci ca autoritatea să nu fie ispitită să abuzeze? E o voinţă de stăpînire, un orgoliu imbecil, care trebuie neapărat stîrpit. Elită este omul nemuncit de voinţa autorităţii. Cum să stîrpeşti acest lucru în ţara lui „ştii cine sînt eu“? (…)

Patria însăşi ar trebui să nu mai fie ţara tatălui, ci ţara mamii. In felul acesta, poate trece, de pe planul politic, pe un plan liric. Numai aşa, putem ajunge la dispariţia spiritului politic. 

 Pagina evenimentului: POEMUL LUMII. Is world's poem the love or wireless connection?

 

(c) un experiment online realizat de Viku Zen

CLUB A, Miercuri, 30.04.2014

Dau cu pace versuri albe!

Track five. În cântecul lui de basm îşi celebra nebunia/

Track five.

În cântecul lui de basm îşi celebra nebunia/

          Poetul a fost dat afară din cetate de către filosofi pentru că era mai autentic decât ei. Aşa a fost odată şi aşa a rămas până astăzi. Emoţia este vocea conştiinţei. Întodeauna există ceva mai adevărat decât adevărul pe care îl deţii. Îmi strâng cureaua cu forţă, mijlocul meu devine o convorbire telefonică, doar cuvintele ce se scurg ca picătura chinezească într-un pahar fără fund. Îmi strâng cureaua cu forţă, mijlocul meu devine canalul Dunăre – Marea Neagră, penisul e coada dracului, creierul mi se umflă şi încep să mă recunosc în capodopera lui Giger. Nu e obligatoriu ca totul să fie roz ca în pornografie. Mi-am dezvoltat o teorie cum că abstinenţa sexuală face un poet mai şmecher decât cei care se laudă că se învelesc cu muze. Şamanul nu scrie pentru că ceea ce vede el nu poate fi explicat în cuvinte. Iar dacă cuvintele lui ar fi cuvinte, ar arăta ca nişte purici ce sar pe foaia de hârtie, dar poetul se încăpăţânează. Ca în zilele ploaioase când apa devine tot mai tulbure şi el scormoneşte după râme să agaţe adevărul. Însă adevărul nu pune botul la vrăjeli. Privesc spre cer şi tot ce am câştigat au fost doar noi dileme. Poemele de dragoste ascund porniri sexuale oricât de bărbat ai fi. Inocenţa pare o ruşine într-o gaşcă de liceeni contemporani. Dragostea curată nu se transformă în poezie, este de la sine poezie, cel puţin aşa ar fi onest. Cele mai de succes poeme sunt cele de dragoste şi cele optimiste. Scriitori de fantasme mă arată cu degetul, uite-l şi pe ciudatul ăla! Pun gluga pe cap îmi iau sceptrul şi mă duc să bat la porţile cetăţii. Cioc cioc! Nu vă supăraţi aveţi puţin adevăr aici?

          Sfântul a fost dintodeauna vecin cu păcătosul. Fiecare a aflat de la celălat că adevărul doare. Cât timp eşti un sac de box te încordezi. Cât timp iubeşti loviturile pe care ţi le dă viaţa te relaxezi. Îmi amintesc câte complexe am dobândit când acei golani mi-au pus un gândac lângă buze şi mi-au spus cântă-ne ceva. Cât timp mi-a luat să înţeleg că regurile muzicii se contopesc într-una singură, libertatea. Cât timp am să caut genul de femeie care combină liniştea cu nebunia în cantităţi egale, femeia care e ca muzica, femeia care n-are nevoie decât de poezie. Femeia cu care ieri mă priveam ochi în ochi şi îmi spunea că n-o să ne pierdem dar îi tremurau chiloţii iar băiatul cu dubiţă a învăţat-o că inocenţa e o ruşine, şi i-a spus că maşina lui e un OZN iar stelele numai sunt poezie, fiindcă distanţa este acum doar un foc de paie. Eu am plecat şi m-am dus într-o foişor, am dat drumul la monitoare şi la microfon, simţindu-mă în sfârşit liber. Soarele se transforma atunci într-o palmă ce îmi mângăia obrazul şi îmi zicea give me five, copil a lunii ce ai căzut în prăpastie şi ai prefarat să cazi să zbori câteva secunde. Deşi în tine stă puterea de a o întoarce cu faţa în sus n-ai vrut ca cerul să fie umbrit de o limită, te-ai dus în ea şi aţi făcut dragoste cum nimeni n-a mai făcut într-un loc ascuns pe care numai cei tăcuţi îl cunosc. Tu şi prăpastia fiindcă să-i iubeşti şi pe ceilalţi nu era deloc confortabil. Tu şi muzica liniştii.

Institul Blecher, sambata 29 martie.

In atenţia "publicului larg" de poezie, va astept sambata seara la Tranvaiul 26. Am să vă citesc nişte texte proaspete scrise pe neresuflate ce o să vă lovească direct în plex. Mi-ar face plăcere să veniţi!

93 de versuri care m-au făcut mare plus unu pentru bunica mea „am ceva în mine din ziua de ieri”

te privesc în oglindă

ştiu că eşti o nucă tare în mijlocul

unor gospodari care vor dulceaţă de nuci

es-uri cu două bare fără miros

de la bani nu mai judeci lucid

sunt din ziua de ieri

sorb din cafeaua ta fierbinte

să-mi dezlipesc genele, să-mi relaxez maxilarul încleştat

ce îmi aminteşte de ţărână şi racii care mă ciupeau de coaie

şi în timp ce molia cădea în pâine becul pâlpaia

iar tu îmi desenai peste vânătăi feţe zâmbitoare

când am muşcat din sandwich ţi-am zis că am dat de carne iubito

şi pe hol se auzeau monede îmi aşezam bretelele, mă făceam frumos

dar nu era succesul să-ţi bată la uşă era orchestra săracilor

poştăriţa să aducă pensia de urmaş şi vecinii care se certau pe palier

am ceva în mine din ziua de ieri

când am scris un poem pe un avion de hârtie

l-am aruncat şi ţi-am spus că ăsta nu e poemul nostru

poemul nostru n-o să cadă niciodată pe pământ

am ceva în mine din ziua de ieri

când mă urcam în cireşi şi număram norii

apoi coboram jos şi curăţam porumb pe o îngheţată

am ceva în mine din ziua de ieri

când mergeam singur pe bicicletă după ţigări şi bere

şi nu ţi-am spus niciodată te iubesc şi nu m-am uitat nici la curu' tău

mi-era teamă să întorc capul ca nu cumva să cad

de fapt, observ acum, că tocmai frica asta mă ţinea să nu mă înalţ

ne-am tăvălit prin şanţuri, am făcut baloane de săpun, ne-am atins organele

genitale când aveam 5 ani şi nu ţi-am spus niciodată te iubesc

îţi zic acum, da ştiu e prea târziu

oricum astăzi cred altceva despre dragoste

am ceva în mine din ziua de ieri

când observ că vedeam doar calul negru

şi calul negru era ca michel jackson în plină schimbare

am ceva în mine din ziua de ieri

când mergeam cu cheia la gât, acum tata zice legaţi-vă brichetele la gât

am ceva în mine din ziua de ieri

când m-am hotărât să trec de partea fumătorilor

am descoperit toate substanţele chimice şi timpul s-a oprit

m-a luat de umăr şi am privit amândoi în containăr

ca şi cum am privi într-o fântână, să-mi spună că lumea

e oripilată de prea multă frumuseţe

sau acolo unde e prea multă frumuseţe

poezie nu se naşte

am ceva în mine din ziua de ieri

când mâncam seminţe

şi prietenul meu se uita fascinat la tabelă

el a devenit ultras eu nu ştiu la ce mă gândeam

şi acum mă cred filosof

am ceva în mine din ziua de ieri

când mă uitam la filme de parcă eram în ele

sau erau ale mele iar tu mă priveai de parcă eram în tine

când mă duceam singur să mă pierd în natură

şi mă uitam după avioane şi paraşutişti

şi mama îmi zicea că o să cresc mare şi frumos

iar eu mă învârteam ca o elice şi mama zicea poate o să-ţi iei zborul

am ceva în mine din ziua de ieri

când ştiam că vântul îmi mângâia urechea

nu uscătorul de păr

am ceva din ziua de ieri

în mâine, când am să-mi sorb cafeaua

şi o să apară din nou acei indivizi să mă întrebe

de ce nu mă duc la muncă

şi am să le răspund că tocmai mă întrerup de la muncă

am ceva în mine din ziua de ieri

s-a rupt flow-ul, revin mâine

am ceva în mine din ziua de ieri

când am visat că m-am trezit în alt oraş

sau era tot ăsta, dar se schimbase multe

firele de păr, tenul, kilogramele, înălţimea

precum şi visele, prietenii, iubitele, familia, totul.

Şi nu despre vârstă şi trecerea timpul trebuia să scriu

era un poem pentru bunica mea, am dat-o în bară buni

şi nu ştiu ce să fac, să fac cum zici tu...

să zic ca ei să fac cum vreau

Am ceva în mine din ziua de ieri

când bunica muncea pământul şi eu mă gândeam

la cum sunt organizate furnicile

mai târziu am crescut mare şi mi-am dat seama că

seamănă cu oamenii, bunica se roagă să moară

am ceva în mine din ziua de ieri

când te-ai schimbat şi am văzut ce ochi mari ai făcut

când ai dat prima dată de bani

şi ai uitat de unde ai plecat

am ceva în mine din ziua de ieri

când erai copil şi îţi doreai să creşti mare ca să faci prostii

care de altfel te atrăgeau pentru că erau interzise

am ceva în mine din ziua de ieri când cuvintele mici erau cuvintele mari

ca primul sărut am ceva în mine din ziua de ieri ca un trandafir

frumuseţea pe care vrei să o revezi am ceva în mine din ziua de ieri

când cel mai uzual cuvânt era joacă nu bani ai ceva din tine în ziua de azi

când majoritoatea şi-o ard hardcore fără interdicţii şi spui că ai înţeles jocul

n-ai cum să spui piua. Aşa se joacă oamenii mari.

Am ceva în mine din ziua de ieri când tata a pierdut un peşte mare

şi eu am prins cei mai mulţi peşti mici.