O bucăţică din „jurnalul unor fustrări” şi Naşterea poeziei fenomenologice

            Răspunsuri la neliniştile mele metafizice, care pe mine nu mă deranjează dar pe alţii, da.  

            La aproape doi ani după ce am debutat, citeam multă filosofie amintindu-mi de mine la optsprezece ani când mergeam ca audient la cursul de fenomenologie ţinut de Gabriel Liiceanu. Eram singur şi retras lucru care nu mă deranja, ba chiar dimpotrivă, mă puteam concentra. Însă mă apucase nostalgia şi mă gândeam la câţi prieteni am. Nu erau mulţi ba dimpotrivă dar ştiam că cei care sunt şi cei care vor venii vor fi pentru toată viaţa mea. Erau momentele când îmi pierdusem încrederea în tot, divinitate, familie, iubită, puterea poeziei şi în mine, pur şi simplu nu-mi mai vedeam rostul. La master nu mai mergeam din varii motive, unul ar fi acela că el se numeşte "tehnici şi strategii de creaţie în sculptură" dar nu are nici o legătură nici cu una, nici cu cealaltă, cu ce ar trebui să înveţe un artist pentru a se promova ş.a. în marea roşie. În plus, vedeam cum pur şi simplu mi se seacă bruma de lumină şi că e doar o pierdere de vreme. Atâta timp cât Universitatea Naţională de Arte se află pe la 1900 şi n-are nici o legătură cu peisajul actual al artei. De vină sunt şi eu, că nu prea am fost dar sunt de cinci ani în şcoala aia şi nu s-a schimbat nimic, apoi oricum am început să triez priceprile artistice, fiindcă nu poţi da sută la sută în toate domenile de care eşti preocupat. Însuşi Descartes spunea că a dat zece la sută în filosofie, restul de nouăzeci a fost pentru matematică. Şi nu mi-e frică să mă retrag, să dau înapoi dacă aşa simt. M-am retras de la Filosofie doar după un an şi de la Istoria artei, tot după un an ca să dau la pictură şi să mi se spună la admitere că „şcoala e şcoală şi arta e artă” şi să văd după cinci ani (hai trei, adunaţi) de sculptură că aveau o mare dreptate.

            Şi vă spun că tot sfatul cerut ajută, am stat un an de zile şi am ciulit urechile la atitudini, moduri de gândire şi viziuni asupra unui obiect, sfaturi, datorii etc. ale artiştilor din cercul meu şi îţi jur că n-am înţeles nimic. Ba dimpotrivă, mă pierdusem în gânduri şi apoi m-am îndoit de tot, până şi de mine. Apoi am citit Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl şi l-am luat pe Adalbert Von Chamisso ca antrenor, care mi se pare cel mai bun antrenor de autori, îţi dă curajul să fii ce ar trebui să fii. Dar ca să revin, mai ales şi nu din invidie şi ego ci dintr-o analiză de bun simţ făcută pe poeţi şi nu pe poezie. Pentru că toate ca toate, ei sunt cei care indică poezia în lume şi o direcţionează, că deşi înainte îmi plăcea fiind outsider (nu că acum n-aş fi, se vede mai bine aşa) să văd cum poezia contemporană iese în lumină, să văd că poeţii se mişcă şi că poezia e vie nu la modul ăla metaforic ci chiar acolo în centrul societăţii ca "instituţie". Am descoperit orgolile şi minciunile, neînţelegerile (alea sunt fireşti, dar când vin dintr-o nesimţire crasă şi lene intelectuală, nu mai sunt) precum şi susţinerile amicale şi absurde (pe unii chiar cunoscându-i mai îndeaproape) şi m-a întristat ca om căruia îi place adevărul, ori n-am înţeles eu multe lucruri, dar nu-s dezamăgit. Dezamăgirea când te priveşte doar pe tine, poate fi chiar un semn bun şi pot spune că puteam să debutez cu un volum de două ori mai bun, dacă mai aveam răbdare, dar nu regret, aşa a fost să fie. Şi ca să revin la dezamăgire, când această stare îi priveşte pe alţii se transformă într-un viciu care te scoate din joc, pesemene sunt chiar şi poeţi laureaţi care au renunţat, aşa că n-am de ce să fiu eu dezamăgit de neputinţele altora, ba cred că mai de grabă e vorba de compătimire.

            Dar să revin la singur şi retras şi citit mult. Nu s-a schimbat foarte multe lucruri, dar ceva s-a schimbat. Am început să practic reducţia fenomenologică, ca meditaţie radicală şi pot spune că n-am fost nicicând mai bucuros. Mai ales că acum pot accepta orizontul pe care îl văd şi îl iau ca atare dar nu absolut, înţelegând că pe el nu stă nici un soi de aşteptare şi că e chiar sănătos să ai îndoieli. De altfel, Husserl m-a făcut să înţeleg că nu există blocaje ale inimii şi chiar dacă ar exista, ele în ultimă istanţă devin blocaje ale minţii ce pot fi depăşite doar prin evoluţia şi controlul minţii. De pildă, una din greşelile creştinismului este aceea că acesta se întemeiază tot pe un sistem politic ce are ca premisă, fratenitatea, însă fratenitatea este o marcă a familiei şi nu poate funcţiona decât într-o comunitate restrânsă, căci ce este familia, dacă nu, o comunitate restrânsă? În fine, n-am nici o idee ce să fac cu viaţa mea, (sau sunt câteva, de pildă meseria de curator mi s-ar potrivi mănuşă, dar om muri şi om vedea, cum spunea Nichita) aşa că am început să scriu despre idee în spiritul critic al fenomenologiei artei şi despre posibilitatea acesteia de a exista ca disciplină autonomă. Mai ales că dacă spun că sunt artist, mi se pare esenţial să mă întreb „ce este arta?”. În paralel lucrez la al doilea volum (focA), scriu mult şi frenetic şi tai la fel de mult. Lucrez în jur de trei ore la un poem pe zi şi uneori acord mai multe zile pentru varianta finală, şi cred că asta este de fapt partea cea mai importantă a antrenamentului. Fiindcă orice iubitor de poezie citeşte poezie sau despre, dar cu scrisul e mai greu, e de fapt practica poeziei. Am doar vreo treizeci de pagini adunate, texte bloc pe care le tot recitesc iar cu versurile e un pic mai dificil, fiindcă trebuie să-mi dau seama de coerenţă. Însă consider că am evoluat şi că încep în sfârşit să mă apropii de esenţa vocii mele sau mai bine zis să fac toţi zeii ăia micuţi lăuntrici să cânte corect. Şi că tot am făcut referire la cântat, ca poet performer îmi rezerv timp şi pentru antrenarea glasului, cred că este necesar, nu-mi doresc să zgârii publicul. Iar dacă acest „bruiaj” se întâmplă, trebuie să fie întemeiat pe un concept bine pus la punct. Şi iată, de ce am pomenit de "susţineri absurde”, tocmai pentru că sunt amicale şi fiindcă valoarea este la fel de relativă ca succesul. Şi dacă voi reuşi să dovedesc acest aspect, cum că axiologia nu are sens ca disciplină filosofică dar nici nu există ca fenomen lumesc. Încât să nu fiu dubitabil, atunci când voi spune "eu sunt regele!", cei care mi se vor supune nu vor fi cei care îmi vor recunoaşte valoarea ci cei care s-au lăsat manipulaţi de calitatea mea de formator de opinie. 

            Ba chiar am să mă opresc un pic aici, pentru a face o modestă precizare cu privire la o ipoteză. Axiologia nu-şi are rostul ca disciplină filosofică şi nici de altă natură dat fiind faptul că se întemeiază pe premisa clasificării valorilor prin depăşire în căutarea unei valori absolute. Însă tot ce poate fi depăşit este în ultimă istanţă relativ.

            În altă ordine de idei, aceasta a fost o simplă bucăţică de jurnal. Ceaa ce urmează este însă, o ipoteză (încă una incompletă) pentru naşterea unei noi specii de poezie. Ca atare, haterii adevăraţi se vor interesa de sensul acesteia şi vor aduce argumente sau contraargumente. Pe când, cei care se vor face remarcaţi prin „băterea cu parul” departe de obiectul studiului vor fi indicaţi ca fiind cretini de excepţie ai cretinismului. Cum sunt destui în spaţiul contemporan a literaturii româneşti (2015), aşa că nu vă îngrămădiţi.

Naşterea poeziei fenomenologice

            Dacă plecăm de la premiza ca filosofia este o lume întoarsă şi că preocuparea ei este fiinţa şi adevărul şi în măsura în care aceasta pătrunde în artă prin lectură ori căi indirecte - remarcăm că ceea este suprareal sau subreal este manifestarea raţiunii conştiinţei transcedentale şi sensul criptic al acesteia în sensul artei. Deci ceea ce nu este iraţional în stare pură este imanent şi raţional. Ca atare, este eronat să spunem despre Blaga de pildă, care scria despre fiinţă că este suprarealist. El este mai de grabă metafizic însă ceea ce este metafizic nu este suprareal ci mai degrabă un afect al esenţei mai ales din punct de vedere epistemologic - nu este nimic separabil. Prin urmare, aşa cum fenomenologia pune în paranteză metafizica, în poezie (care este mama artelor după Heidegger dar nu în sens concret ci substanţial) intrarea fenomenologiei face posibilă punerea în paranteză a poeziei metafizice şi a tot ce este în mod eronat considerat ca fiind suprareal. Cei care au debutat în filosofie fie doar şi prin lectură vor remarca că în spatele textelor suprarealiste - de pildă poemele lui Gelu Naum, ascund cugetări filosofice de natură empirică deci a afectelor fiinţei – fenomenelor. Ceea ce este real nu poate fi suprareal decât prin transcendere - ori ce este transcedental în ultimă istanţă este cel mult real dar ireal printr-o raportare proprie a realului, adică faţă de el însuşi sau ceea ce este considerat suprareal.

            „În măsura în care absolutul nu poate fi absolut faţă de el însuşi prin abilităţile pe care le deţine, el este prin proprile abilităţi (îndoiala, fragilitatea, camuflarea, revărsarea, căutarea şi găsirea, reflecţia, aplicabilitatea, auto-referenţialitatea etc.) relative - noego ca atare relativitate absolută şi transformabilă prin proprile abilităţi pentru a descoperi altele noi. Ca urmare inspiraţia nu doar că este arta este şi o stare transcedentală care preia abilităţile lui Immersein (mereu a fi) prin însuşi abilitatea reculegerii în sine - care nu poate face abstracţie de celelalte abilităţi - a ceea ce este şi absolutul relativ, iar în ultimă istanţă, ceea ce face necesară existenţa inspiraţiei şi ceea ce o mişcă, este aspiraţia” (Viku Zen, Zumzetul Ideilor, în lucru...).

Astfel a venit vremea naşterii unui noi specii de poezie - poezia fenomenologică. Însă nu într-un sens ideologic de a creea vreun curent artistic, care din punctul meu de vedere şi după o analiză amănunţită a artei contemporane nu mai are sens decât ca indicare a unui stil sau grupuri de stiluri cu acelaşi scop într-un mod oficial. Ci, mai de grabă ca dare de veste a unei viziuni, care poate fi remarcată în poezia contemporană tânără unde se observă interesul mai multor poeţi pentru filosofie nu doar din prizma lecturii cât şi a trăirii ei ca meditaţie şi versificări ei în urma meditaţiei sau în timpul acesteia. Desigur, interesul poeţilor pentru filosofie a existat întodeauna, însă în aceste timpuri el pare a fi mai apăsat. Ca urmare acestui interes pentru filosofie - indicăm naşterea acestei specii de poezie. Astfel, poezia fenomenologică face din poezie nu o meditaţie lucidă, după spusele lui Nichita Stănescu ci una transcedentală şi conştientă de absolutul şi relativitea ei, deci un vis raţional. „Iniţial conduce la o radicală transformare a individului comparabilă la început cu o conversie religioasă” (Husserl).

            Mai cu seamă, suprarealism nu poate fi decât ceea ce este iraţional în stare pură, adică ceva lipsit de sens logic şi reprezentare proprie a unui context social. Dacă privim prin acest chenar dadaismul şi suprarealismul autentic deopotrivă observăm că nu există nici o diferenţă între cele două curente cât mai degrabă o legătură a doi fraţi gemeni indepedenţi. Însă nu ne vom opri asupra acestei observaţii, fiindcă ne-ar lua foarte mult timp şi nici nu face obiectul studiului nostru. Sigur, nu ne punem problema decriptării poeziei în sine, nu ne priveşte, ci doar a poeziei fenomenologice ce poate fi trăită şi practicată doar de acei poeţi, relaxaţi cu încordarea. Fiindcă una dintre condiţile practicării ei este îndoiala şi fireşte ceea ce nu poate fi înlăturat de poet - caracterul relevator al inspiraţiei care se indică prin transcendere şi întoarcerea în lume prin acceptarea ei ca fiind un context necesar raţionalizării, dar printr-o acceptare relativă şi nu una absolută. Prin urmare poetul fenomenolog este de sorginte mistic şi cercetător a acestuia şi nu este ofertant ca imagistică ci ca esenţă. Imaginile lui însă dacă sunt existente sunt întemeiate pe concepte şi nu pe simboluri autonome. Care la rândul lor pot fi indicate ca simboluri atunci când sunt privite din afară şi nu intrisec, creend astfel reprezentări improprii, fiindcă aspectul lor este unul mistic, de vreme ce funcţionează ca un cod închis.

            Prin urmare, nu este din cale afară al considera pe Ion Barbu primul poet fenomenolog al postmodernismului. Când o imagine este proprie ea nu poate fi descrisă ci asumată ca fiind ceea ce este prin ceea ce este şi nu este. Dacă acest aspect se întâmplă însă, este ori din neputinţa poetului de a rămâne în spaţiul sacru ori din nesăbuinţa sa de a oferi, explicaţii, paranteze ca variante ale esenţei. Poetul fenomenolog este poetul sănătos şi integru, el nu este leneş, el cugetează. Poetul fenomenolog nu abstractizează ca urmare a unei forme cât mai lăudabile a unui poem, el reduce la esenţă şi o indică şi unicul subiect pe care îl supune nervului poetic este fiinţa şi afectele acesteia. De altfel, el nu se supune lirismului, tragicului şi epicului deşi le recunoaşte şi acceptă ca marci ale poesisului. Ca atare, el poate fi şi lipsit de autetinc atunci când se referă la cotidian, şi ceea ce se remarcă într-un text de acest gen, e că deşi există un aspect personal pornind de la sine către sine, este exact această lipsă a autenticului venită ori din generalizari ale particularităţilor ori dintr-o versficare a impersonalui se – ori ceea ce poate fi considerat clişeu artistic sau de o cu totul şi totul altă natură. De pildă: când spun câine, nu mă refer la un câine anume ci la un animal anume sau un concept ce priveşte un mod de a fi în lume a fiinţei, iar când spun câinele Seth nu mă refer la un anume câine Seth ci la toţi câinii Seth. Şi că tot am făcut referire la caracterul mistic al acestuia, poetul fenomenolog trăieşte în singularitate poezia chiar şi ca poet textualist, ceea ce scrie este ceea ce a redus şi indicat el nu din textele altor poeţi ori mediul lui, frustrări de sorginte socială, ci mai degrabă din propria esenţă. În urma celor spuse el nu va fi întrebat ce este fenomenologic în textul lui sau prin ce se diferenţiază faţă de alţi poeţi, ci care este esenţa textului respectiv, astfel indicându-se şi eventualele paranteze ori explicitări. Din această cauză el are mai degrabă o atitudine creativă decât una recreativă, însă nu vede aceste atitudini ca fiind absolute. Pe de altă parte, poetul fenomenolog îşi perminte să genereze un sens în lume prin conceptualizare, şi aici înţeleg capacitatea de a extrage un sens deja existent şi punerea lui în poesis sub o altă o formă care se îndoieşte de sine în contact cu conştiinţa transcedentală, prin asta devenind un hyle reconoscibil şi autentic transcedental. Spre deosebire de meta-poesis aşa cum este ea înfăţişată în All Things Shining, scrisă de Huber Dreyfus şi Sean Kelly Dorrance, unde poetul este văzut ca un meşteşugar a cărui sarcină nu este de a genera sensul, ci mai degrabă de a cultiva în sine abilitatea de discernământ, sensurile care sunt deja acolo.

War and love

Cuvintele astea n-au sens astăzi. Dacă ai ştii câtă inteligenţă zace în mulţime te-ai ocrotii la fel ca şi mine. Aş vrea să fiu îngropat în curtea din faţa casei ca să-i încălzesc cu flacăra mea pe cei care au văzut-o mai îndeaproape. Nu sunt pentru locul în care ne aflăm şi în care ne vom afla şi peste trei mii de ani numai că pe o altă planetă cu o altă axiologie şi privind viaţa ca pe o muncă eternă a explorării. Nu sunt drogat dar tu eşti ridicol, nu poţi vedea dincolo de aparenţe, unde îmi sunt drogurile când mă uit la tine şi câtă dreptate avea şi Păunescu, ţara asta nu-mi dă nici drogurile ei, pe Eliade l-au dat afară. Spunea că şamanismul e o religie arhaică din care provin toate religile într-un neam cu două feţe pentru care mersul la bisercă e un dar social, desigur te convinge numai faptul că vei căpăta un certificat universal însă pentru asta trebuie să gândeşti nu să te rogi la un tablou renascentist cu genuchii înmuiaţi. De mult alcoolul nu era drog era din partea casei. Astăzi e drog din partea laşităţii de a fi tu însăţi măcar atunci când bei şi te minţi că ziua asta e cea mai frumoasă. Un tigru transparent prin care puteai să treci mâna sau să te sperii şi să-l goneşti a venit lângă mine să mă întoarcă din drumul celor pentru care răutatea lumii e doar ceva ce nu poate fi transformat în ceva mai rău. Şi desigur ce scria nu era medicamentul care să-l transforme în ceva anume. Nu e nici o mască aici, dezbracă-mă, bate-mă în cuie, n-ai să găseşti nimic din ce cauţi, e pe cer. Primul meu volum l-am alintat în joacă „încălzirea”, pe al doilea deja m-am semnat cu sânge „plătesc cu viaţa”. Aşa am împrumutat ideea „nu-ţi fie teamă de eşec”. Eu nu l-am gonit, eu l-am lăsat să intre în mine şi văd prin ochii ăştia roşii mai bine ca la IMAX. Sunt bolnav, foarte bolnav dar nu mă plâng. Îmi controlez demonul. Ştii ce doare cel mai tare? Ascunzi faptul că îţi pasă sau poate încă n-ai fost la ananghie şi n-ai să fii tocmai îţi pasă dar vorba aia cui îi pasă? Asta e un medicament pentru mine, îmi las pălăria jos în faţa adevăraţilor eroi, cei de care n-auzi nici la şcoala nici la televizor deşi sunt momente când sunt prezentaţi ca nişte martiri ori rebeli fără cauză. Nihilişti, magicieni, ciudaţi ori whatever pentru care viaţa nu că nu a fost ci a fost mai mult decât o simpla zbatere pe uscat, o plutire perpetuuă, o luptă oarbă cu fiinţa, o delăsare fără orizonturi

şi te bucuri că trăieşti ca un copil decât privind în proximitatea ta şi când vezi litri de sânge pe metru pătrat e musai să mă analizezi

aliniază-mă în explozii sociale

din disperare din sălbăticire artificială din teatru ieftin din destine fără viitor ce caută mama indulgenţei. Cosmosul e praf şi pulbere, concret şi metaforic şi noi

cerul pe care nu se vede nici o faţă ţi se pare cel mai aproape fiindcă oglindeşte viaţa nu trebuie decât să ştii să înoţi insulele sunt pentru cei care dau apă la moară.

Machiază-te în cinci minute

intrăm

şi unde o să ieşim?

Parcă e la fel, aceleaşi obsesii pentru imagine

dar picură într-o pictură şi picură şi

picură

şi tot picură ură din vinul lui apoi şterge nervos cu pensula visul repetitiv

dezechilibrul pe marginea balconului

vreau în vis să zbor dacă încă se pictează

iubesc ca un prost

şi fut ca un deştept

până mă deştept

şi iubesc deştept

fut ca prostul.

Origini în Jazz

JAZZ -

şi jazz-ul cântă …

Vorbesc cu tine mamă

şi nu mă ascultă nimeni.

Mă întorc în stomac ca să mă adapostesc

dar îmi plouă în cap cu resturi.

Mă întorc în pântec, în tine

mă întorc la origine, în transa unui copil singuratic.

Într-o auto-hipnoza unui mic geniu anonim…

Introvertit.

Sunt singur pe străzile negre de la ploaie

şi luminile lor sunt vise pentru mine…

Ma spăl cu jazz, şi jazzul îmi spală rănile

Mă întorc în tine mamă

ca să mă întreb

Cine mai sunt ?

şi de unde mai vin ?

şi încotro mă mai îndrept ?

Mister din mister în mister

e singurul cuvânt…

Mister e singurul cuvânt

ce mă îndeamna

a cunoaşte şi restul şi totul.

şi totul pare atât de misterios şi de necunoscut

sunt doar un copil psihedelic

asta sunt

cu droguri sau fără

aşa am fost, aşa sunt

și mâine nu știu ce voi fi

ca o umbră mă înec în necunoscut

am doar lumina ce-o port în ochii mei simpli

Doar abisul inconștientului & Miles Davis îmi mai spune că

viața e un mister, că viața e o minune

Ca o umbră mă înec în mine însumi

Sărbătorim inconștientul

Depravarea

Oamenii se aruncă de pe blocuri, de la înălțimi, de pe munți

că să se scalde în valurile misterioase ale abisului

și de vei găsi o lumină acolo în adâncurile sufletului tău

vei ști că exiști, că n-ai trăit degeaba

și de se va stinge

vei ști că ai fost un nimic

și nu-i nimic.

Ăștia de l-au citit pe Cioran

l-au citit degeaba, de fun, de fițe de Dorobanți

de șmecheri, degeaba

Dar tu, tu, da tu!

tot te vei lupta pentru existența ta

ca un boxer fără cap

un foc

măcar un foc trebuie să existe

măcar un foc, unul singur

pentru numele lui Dumnezeu.

Am obosit, dar nu mă mai resemnez,

am obosit până și să mă mai resemnez

am în mine doar speranța că încă mai trăiesc

că sunt viu, că sunt aici cu voi.

Cuvântul are inimă, îl simt cum se zbate ca un pește pe uscat

când vorbiți în van

îl simt cum se chinuie între pereții creierului

îl simt cum îmi urlă în piept, cum îmi aleargă prin piele

de mi se ridică tot părul în cap electrizant

flori, fiori, tremur, mă trec toate apele,

și trebuie să plec la drum

dar n-am mașină

dar n-am carnet

dar n-am nimic în afară de poezie

adică tot nimic.

E electrizant.

Poeții nu există

poeții sunt morți

și cei care mai sunt printre noi

mor oricum, mor acum.

Acum o fac.

Acum acum acum acum acum

da, chiar acum în fața voastră

în pizda măsii de orbi.

Nici cuvinte nu mai aveți la voi

nici cuvinte mari, nici cuvinte mici

nici cuvinte de uimire, de dragoste

de viață, moarte, de toate...

Nici maxime, nici axiome

nici sinonime, nici antonime

Nici să înjurați nu mai știți

Nimic...

Cuvintele voastre sunt nimic.

Voi ziceți

Ce idiot!

Eu zic

Ce geniu!

N-am nevoie de voi, de nimeni

sunt bolnav și singur

și mă mulțumesc cu ignoranța mea

cu cea mai bună prietenie a mea...

e singura...

e singura care îmi mai spune din când în când

Nu vezi tâmpitule cât ești de singur ? Chiar nu vezi ?

Orbule nu mai pune mâna pe mine, nu mă vezi ?

Orbule închide ochii să mai visezi

să te mai întorci măcar odată la origni

la focul ăla lăuntric

în mister, în valuri de nimic

să te îneci, să te scalzi

fița ta, jacuzzi

hotelul tău de 7 stele

patul tău de vise și mistere

Orbule tu ești...

poetul din mine

poetul din tine

poetul din fiecare...

Cine ești ?

Cine sunt...

De unde vii ?

de unde vin...

Și încotro te îndrepți ?

și încotro mă îndrept...

Îmi iau carnet, mașină model vechi

o pictez cum vreau eu

și mă urc la volan

plec la drum

pe urmele lui Jack Kerouac

plec în mister

în mine

plec și am să-i caut numele

în toate păsările pe care le-a văzut

în toți pomii, și în toate pădurile

în toate ciupercile halucinogene

în toată marijuana, mescalina și cocaina

și soarele și vara

și strada, și deșertul

și Marele Canion

și Munții Carpați

și toată natura

am să-i caut numele în tot ce-a văzut și ce n-a văzut

am să-i caut numele...

și dacă nu-l voi găsi

îmi voi tatua pe mâna dreaptă cu care îmi scriu numele

numele lui

și numele tuturor beatnicilor

și în numele tuturor beatnicilor

voi striga sunt originar din mine

solidar cu romanticii...

și în numele lor voi striga

Sigmud Freud

și în numele lor voi striga

Carl Gustav Jung

și în numele lor voi striga

William Burroughs

și în numele lor voi striga

Jack Kerouac

și în numele lor voi striga

Allen Ginsberg

și în numele lor voi striga

Tristan Tzara

și în numele lor voi striga

Constantin Brâncuși

și în numele lor voi striga

Marcel Duchamp

și în numele lor voi striga

Jackson Pollock

și în numele lor voi striga

Jimi Hendrix

și în numele lor voi striga

Jim Morrison

și în numele lor voi striga

Che Guevara

și în numele lor voi striga

Nichita Stănescu

și în numele lor voi striga

Ioana D’arc

și în numele lor voi striga

Janis Joplin

și în numele lor voi striga

Jean-Michel Basquiat

și în numele lor voi striga

Mircea Eliade

și în numele lor voi striga

Socrate

și în numele lor voi striga

Isus! Isus! Isus!

și în numele lor voi striga

Haideţi sus! Haideţi sus! Haideţi sus!

Beat Generation Reborn!

Căci la început am fost poet şi tot poet am să mor!

Căci la început am fost eu şi tot eu am să mor!

Căci la început am fost cuvânt şi tot cuvânt o să murim!

căci doar millioane de poveşti suntem

căci doar cu milioane de poveşti plouă

în sărbătoarea minţii

căci nu există poeţi

căci nu există oameni celebri

doar mituri şi plăceri

doar mituri pentru copii

entuziasm şi atât.

Şi dacă mai credem în ei cu entuziasm

trebuie să avem ce să le povestim

că mâine s-ar putea, adică sigur

n-o să mai fim…

Boss de boss. Pe bancă de vorbă cu Dumnezeu.

        Noi suntem nişte dinozauri care cu timpul s-au ridicat pe două picioare, s-au făcut vegani, s-au cizelat şi cu un pahar de vin în mână au început să discute despre frumosul artistic al lumii: priveşte munţii, copacul, dar floarea. Numai voinţa de putere a dinozaurilor a făcut ca noi să fim ce suntem astăzi. Poate că trebuie să devenim zei, poate că acesta este scopul dar deja mi se pare că cei mai mulţi dintre noi suntem doar nişte snobi de salon care îşi dau cu părerea despre ceea ce zeul doar a suflat şi a apărut într-o clipită. Uite-te şi tu la noi, deja părem ridicoli cu costumele astea pe noi care ne ascund coada. Şi nu degeaba o ediţie a ziarului Times din anii '70 titra pe prima pagină „omul este o fiară”. La origine suntem cei mai egoişti, reptile, ne tăiem unghile pentru că aşa am fost educaţi. Apoi dacă eşti doar în sediul emoţilor, fără raţiune iar eşti reptilă sălbatică dar care nu-şi mai mănâncă copii, îi ocroteşte. Şi dacă cumva ajungi să fii pur raţional devii rece ca mortul şi calci pe cadavre. Pus într-o situaţie de genul „alege între două milioane de euro şi salvarea unui om”, omul pur raţional se gândeşte că-şi rezolvă sieşi o problemă personală dar şi lumii, suprapopularea.

        Oricum ai întoarce-o, în drumul spre iluminare, frăţică, toţi ne dorim să fim şefi. Numai că există două tipuri de şefi: bossul prost care ţipă la subalterni şi bossul rafinat care nu vorbeşte cu subalternii decât prin mâna lui dreaptă ca la teatru de păpuşi. Mai există însă, un boss secret care nu are nevoie de subalterni şi ăla e Dumnezeu, însă mai avem nevoie şi de Dumnezeu. Şi ştii de ce avem nevoie? Pentru că ne trebuie un model de boss care a reuşit. Acum ia aminte de lucrurile astea şi când mai dai lacrimi la crocodil aminteşte-ţi că eşti o reptilă superioară şi isteaţă. „Dar arta ce este tată?”, mă întrebă reptila asta mică şi băgăcioasă cu care m-am pricopsit. Ah... arta... cea mai mare artă de pe Terra, sunt nişte idei care nu s-au elevat spiritual şi nu au fost promovate îndeajuns de bine încât oamenii să se închine la ea. Priveşte coloana lui Brâncuşi, dacă ar fi „ştiut” că acolo e însufleţit un zeu, oamenii s-ar fi pus în genuchi.

Cum mă apuc să scriu primul meu roman? Cu răbdare şi încredere bineînţeles. Sau cum să devii „Boschetar de lux”? Cu răbdare şi încredere bineînţeles.

        Era 2014, un an nu neapărat rău pentru el, dar pe care Vikuţ îl văzuse de la început ca pe un an de tranzicţie. De aceea acesta îşi pusese ca la fiecare început de an, trei dorinţe mari şi late. Una dintre ele era "să cresc, să evoluez ca artist, bărbat, om", în ordinea asta. Pe celelalte n-a vrut să-mi le spună şi nu pentru că n-ar fi fost foarte sincer şi deschis ci pentru că nu se deosebea cu nimic de oamenii cărora le era teamă să-şi împărtăşească dorinţele înainte de vreme. Pentru prima, fireşte, n-avea nici o frică, privirea înălţată uşor, bărbia şi nasul ridicate sensibil nu-l trădau. Încrederea îl ajuta enorm chiar dacă lumea din jurul lui o interpreta ca pe o formă de mândrie. Ba chiar cred că s-a şi îndeplinit la un moment dat, Vikuţ se mai cizelase, schimbase, învăţase multe lucruri noi şi nefolositoare. Dar dincolo de astea el îşi dădu seama că vine viaţă peste el şi el nu îşi dorise niciodată să-l trăiască viaţa, ci invers.

       Vikuţ se întinse în pat privind cu ochii plini de tristeţe, la felinarul pe care îl vedea în fiecare noapte din pat şi se gândea cum era el acum un an, cât de mult îi păsa şi cât de rece devenise între timp, cum s-a înfuriat şi a plâns la prima palmă scriitoricească primită de la bunul lui prieten Andrei Ruse, care şi răspunsese clar fără să lase loc de interpretări la întrebarea logdnicei sale Ioana Vighi "crezi că el o să poată să scrie vreodată proză?", neluând în considerare zicala populară şi plină de înţelepciune de altfel "niciodată să nu spui niciodată".

       Vikuţ o păţise deja de câteva ori, deci era oarecum obişnuit, dar îşi aminti şi de faptul că scrise deja o carte, un volum de poezii care se vânduse undeva la 100 de exemplare şi care fusese primită destul de bine de public, prost de critică, dacă o singură recenzie a unui critic axat stric pe poezie estetică se poate numi critică. Dar pe el nu-l deranja aceste amănunte, voia să fie scriitor şi ştia că nu degeaba la tăierea moţului alesese trei obiecte evidente, brăţara de argint, un pix şi un caiet. Ba chiar îşi spusese în gând după debutul în poezie „asta e doar încălzirea” şi „mă interesează publicul, nu critica”.

       Mai târziu pe la serile de poezie, tânărul poet observase că pentru mulţi, mare parte din public, era format din prieteni şi alţi scriitori. Ceea ce era nasol de-a dreptul, dar Vikuţ se putea mândri şi cu alţii din alte domenii. Zâmbea frumos şi ştia să-şi vândă cartea chiar dacă unora nu le convenea şi o poetă chiar l-a bănuit că e un impostor care vrea doar să intre într-o lume, de parcă lumea lui nu-i era arhisuficientă. Şi chiar dacă editura aia futută nu-i distribuise cartea în Cărtureşti, se mulţumea cu faptul că-i păcălise la lansare de 20 de cărţi.

       Tot în 2014, lui Vikuţ i se făcuse deja o farsă, ceva cu masoni, „A iubi nu e verb” şi „Tracus Arte”. În acest an, aflase şi că farsele erau făcute de alţii scriitori pentru alţii mai slabi, de parcă orgoliul lor era un criteriu de evaluare a valorii. Dar Vikuţ nu se temea, turna tot, era nervos, mai ales că află şi cum e să fii trădat de un prieten poet care îi ceruse prietenia şi acesta bun şi onest cum era, o acceptase. Vikuţ trăia poezia, o simţea, o auzea dar ducea lipsă de multe noţiuni teoretice, neavând şansa să intre la litere şi necitind prea mult, dar statul ăla de outsider şi mirosul de underground îl facea să se simtă bine şi liber. Oricum Vikuţ ştia că povestea asta cu cititul şi necititul poeziei se dezbătuse încă din antichitate şi n-avea să se termine niciodată.

       Apoi descoperise spoken-word poetry, o formă de poezie performată pe o scenă şi mult mai agresivă şi apropiată de naraţiune, un fel de stand-up poetic. Îşi dădu seama în cele din urmă, că el făcea asta intuitiv deja de când începuse să scrie pentru „A iubi nu e verb”. Aleluia! Vikuţ se salvase, lui Vikuţ îi placea să-şi citească textele, dar trebuia să-şi caute înainte de toate un job, primul lui job ceea ce nu prea îi surâdea dar n-avea încotro. Descoperise această artă total întâmplător la o expoziţie de pictură de grup „Conempora 6”, la care participase şi el cu două lucrări. Venise acolo şi o altă cunoştinţă a acestuia din lumea artei Shole, însoţit de un prieten. După ce l-a salutat, i-a arătat lucrările, s-au aşezat pe trei scaune aflate lângă lucrări iar Vikuţ scosese din ghiozdan un alt as, volumul de poezii. Shole exclamând entuziasmat „Oho! Welcome in the bussiness!”. Vikuţ făcu cunoştinţă cu prietenul acestuia şi-l întrebă „tu cu ce te ocupi?” „eu cânt într-o formaţie Crowd Control şi fac spoken-word”. „Ce e asta?!” „un fel de vorbit în şoaptă” „aaa, un fel de Massive Attack?” „da, da”, spuse el. “Ia spune-mi, ai vrea să cânţi cu trupa ta la lansarea volumului meu?” „Sigur, vorbim”. Din păcate la lansare a apărut doar el, dar faptul că performase foarte mişto şi acesta nu mai văzuse aşa ceva până atunci, l-a făcut să fie îngăduitor cu Andrei Bucureci şi să-l felicite.

       Şi în timp ce lumina felinarului devenea din ce în ce mai clară, ochii lui erau din ce în ce mai limpezi, trupul lui din ce în ce mai uşor îşi aminti de primul lui vis, el la opt ani stând în sufrageria în care doarme şi acum şi scriind pe un caiet de biologie poveşti cu animale fiindcă nu-i plăcea să citească poveştile altora, îl plictiseau, voia să aibe povestea lui! Vikuţ se ridică din pat ca un luptător de arte marţiale şi îşi zi-se „ia gată bă! Ia mai dăi în pula mea pe ăştia! Am material căcălău pentru un roman! Poveşti o grămadă şi super mişto. Ştiu şi cum să se numească!”. După bău nişte vin de ţară şi se liniştiră, ştia că-i treaba serioasă şi că-i mult de muncă dar ştia la fel de bine că înainte de orice regulă trebuie să continuie să fie natural, să scrie sincer şi onest şi să fie disciplinat. Îi trebuia un model, un program şi-l găsiră la Bukowski, de fapt nu neapărat un model, căci el avea încredere în geniul lui scriitoricesc cât ceva care să-l inspire pentru o „viaţă dezordonată de succes”.

http://serbantomsa.blogspot.ro/2014/09/o-proza-de-charles-bukowski-in.html

 

Un experiment poetic online

Poemul Lumii. Is world's poem the love or wireless connection?

VĂ INVIT SĂ SCRIEM ÎMPREUNĂ UN POEM COLECTIV. POEMUL NOSTRU, AL TUTUROR, POEMUL LUMII!

 

„Fiecare om poartă în el sufletul unui poet care a murit tânăr.” Plecând de la vorbele lui Sainte-Beuve, m-am tot gândit cum ar trebui să arate poemul lumii, fără să am habar ce este poemul lumii aşa că am ajuns inevitabil la multiplele semnificaţii ale acestor cuvinte. Poemul lumii ar putea fi istoria poeziei oficiale sau istoria poeziei neoficiale sau ambele. Luând în considerare etimologia cuvântului poezie, poemul lumii ar putea însemna omul sau lumea în sine. Poemul lumii ar putea fi o poezie în care să se regăsească toţi oamenii de pe planetă. S-ar putea regăsii în seva problemelor pe care şi le pun existenţialiştii sau în efortul colectiv a oamenilor de ştiinţă de a încerca să refacă primele clipe ale universului. Ar putea fi la fel de bine un poem la care să participe toată populaţia de pe glob.

Ar putea fi un moment de reculegere sincronizat perfect sau cel mai mare lanţ uman realizat vreodată. Poemul lumii ar putea fi telefonul fără fir, apocalipsa sau venirea extratereştrilor. Ar putea fi multiuniversul sau viaţa pe Terra. Poemul lumii ar putea fi sufletul sau praful stelar, vidul sau internetul. În orice caz poemul lumii ar trebui să unească oameni indiferent de etnie, religie, profesie, gusturi, situaţie financiară ş.a.m.d. într-un singur om iar acest lucru n-o poate face decât IUBIREA.

Ceea ce am precizat mai sus este doar un exerciţiu de imaginaţie sau etalarea unei idei îndrăzneţe ce vizează probabilitatea unei poezii totale. Am să mă opresc aici, nu acesta fiind scopul meu ci demararea unui experiment. Cu toate acestea am reuşit să găsesc un cuvânt cheie, acela fiind COMUNIUNE.

Astfel încât vă propun un experiment la care poate participa oricine (indiferent de etnie, religie, profesie, situaţie financiară, gusturi ş.a.m.d.) având ca scop redactarea unui POEM COLECTIV. Cum zicea John Cage „poezia iese la iveală atunci când ne dăm seama că nu posedăm nimic.” Nici măcar această poezie colectivă, cel mult am putea spune că este „a noastră, a tuturor”, în nici un caz „a mea, a lui.”

În general într-un experiment dispar multe reguli în favoarea ludicului. Aşa dar regulile jocului sunt simple:

1. Free writing, folosiţi-vă imaginaţia

2. Fiecare participant va beneficia de 10 credite (adică versuri). Folosiţile cu încredere dar şi cu responsabilitate. Dată fiind durata lungă a experimentului, versul dumneavoastră va conta nu ca vers în sine ci în construcţia poemului în sine, deci luaţi în considerare coerenţa poemului. Nu încercaţi să omorâţi poemul, nu uitaţi versurile dumneavoastră vor fi continuate întodeauna şi mereu veţi continua alt vers. Un participant îşi poate folosi creditele după cum crede (de exemplu, poate scrie 2,3, 4, versuri dacă consideră că este necesar).

3. Nu se va urmări rimarea cu versul anterior.

4. Versurile nu vor depăşi 45 de semne.

5. Primul participant va începe poemul cu versul „Is world's poem the love or wireless connection?” şi va avea dreptul să folosească doar acest vers.

6. Nu se vor folosi emoticoane şi alte semne hilare. Semnele acceptate sunt cele clasice : , ; . ! ? - “' ( ) & ...

7. Poemul va scris în limba de origine majoritară din cadrul grupului (în speţă limba română) dar sunt acceptate şi limbile de circulaţie internaţională ce folosesc alfabetul latin.

8. Dacă un participant încalcă regulile, este pedepsit pentru egoismul lui prin eliminare.

9. Nu uitaţi, scriem împreună!

ALTE PRECIZĂRI:

Pentru o mai bună organizare autorul experimentului va aveea dreptul să intervină pe text. (M-aş bucura ca acest lucru să se întâmple foarte rar sau chiar deloc dacă este posibil) Vă asigur că am să fiu foarte conştiincios cu versurile dumneavoastră şi mă voi sfătui şi cu alţi scriitori pentru realizarea unui discurs cel puţin decent.

Experimentul are ca premiză această întrebare „Se poate face o conexiune reală între oameni prin intermediul poeziei sau aceasta este posibilă doar în urma întâlniri faţă în faţă?” „Wireless connection” reprezintă interacţiunea la distanţă dintre oameni indiferent dacă aceştia se cunosc sau nu. „Poemul Lumii" dincolo de a fi o metaforă este un mod de a privi poezia ca pe o terapie de grup având ca rol îmbunătăţirea relaţilor interumane din acel grup prin intermediu poeziei.

Intenţia nu este de a scrie o poezie de performanţă. Actul artistic în sine este mai important decât rezultatul. 

Poate fi privit ca un atelier în care se folosesc şi proprietăţile terapeutice ale poeziei. Sunt recunoscuţi poeţi care au mărturist că au folosit poezia în mod terapeutic şi numeroase cercetări care au dovedit că scrisul are proprietăţi terapeutice. În acest experiment corelaţia fizică-emoţională, distanţă-apropiere este pusă la încercare. Titlul poemului va fi urmat de numele tuturor participanţilor!

Am gândit acest experiment ca un joc de societate care să mai aducă puţină interactivitate în atmosfera sobră a poeziei. Astfel încât, dacă ne vom juca şi în offline vom ridica mâna ca la şcoală.

Şi în caz de mai aveţi dubii că poezia are puterea de a ne salva, iată ce nota Eugen Ionescu la 3 martie 1946:

„Răul vine de acolo că orice autoritate tinde să devină abuzivă. Cum să faci ca autoritatea să nu fie ispitită să abuzeze? E o voinţă de stăpînire, un orgoliu imbecil, care trebuie neapărat stîrpit. Elită este omul nemuncit de voinţa autorităţii. Cum să stîrpeşti acest lucru în ţara lui „ştii cine sînt eu“? (…)

Patria însăşi ar trebui să nu mai fie ţara tatălui, ci ţara mamii. In felul acesta, poate trece, de pe planul politic, pe un plan liric. Numai aşa, putem ajunge la dispariţia spiritului politic. 

 Pagina evenimentului: POEMUL LUMII. Is world's poem the love or wireless connection?

 

(c) un experiment online realizat de Viku Zen